Poate părea paradoxal dar, cu cât medicina salvează mai multe vieţi, cu cât măreşte speranţa de viaţă la nivel de individ, cu atât acest demers, etic în fond!, duce (logic) la pieirea omenirii prin suprapopularea, prin sufocarea planetei. În prezent, populaţia globului, de 7 miliarde de oameni, este de 10 ori mai mare decât acum 400 de ani, când o armată de 50.000 de ostaşi era socotită „câtă frunză, câtă iarbă!” Ba mai mult, peste numai 25 de ani se estimează că omenirea va ajunge la 9 miliarde de suflete.
Această explozie demografică se datorează în mare parte şi medicinei. N-am dori să se creadă, Doamne fereşte!, că punem în balanţă tot ceea ce a făcut absolut pozitiv medicina pentru rasa umană. Semnalăm numai că, în acest binevenit efort etic, pe undeva, medicina „fentează” natura, iar aceasta, este ştiut, va avea grijă ca, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, să-şi regleze conturile. Pe de altă parte sunt oameni, în special la ţară, trecuţi de 80 de ani şi sănătoşi din toate punctele de vedere, care spun: „Nu mă mai ia Dumnezeu odată?”, oameni care, modest, cu sfioşenie, consideră că au trăit destul, că au săvârşit şi au împlinit ceea ce aveau de săvârşit şi de împlinit în viaţă.
De ce doreşte majoritatea oamenilor să trăiască mai mult? Cât se cuvine să trăim? Un mare gânditor al nostru, dă următoarea explicaţie: „De ce dorim să trăim trei veacuri în loc de o jumătate de veac? Din curiozitate, nu? Spre a şti ce are să mai invente un Marconi al veacului douăzeci şi unu; spre a vedea dacă, într-adevăr japonezii au să ajungă la porţile Europei; spre a vedea ce e nou prin lume, ce mai e nou pur şi simplu? Câţi oameni n-ar trăi numai spre a citi gazeta zilnică? Eu aş acorda eternitatea tocmai celor care nu au făcut nimic în viaţă şi care nu au cum să se retragă din ea, devreme ce nu au început şi nu au încheiat nimic.
„Merită să trăieşti, spunea un prieten răposat, numai ca să poţi citi în fiecare zi Universul!” Acestor simpli spectatori la spectacolul fără sfârşit al lumii, cititorilor de ziare şi privitorilor la televizor, lor le trebuie veşnicia, ca despăgubire pentru că n-au putut să desăvârşească nimic şi, deci, să se săvârşească. Nu, nu e nici măcar curiozitate. Să nu o botezăm în nici un fel, căci nu reprezintă nimic pozitiv. Din lipsă de voinţă; de aceea aspirăm aşa, vag, fără de nici un conţinut, să trăim câteva veacuri în loc de jumătatea care ne e dată. Din lipsă de voinţă; căci dacă am vroi, viaţa noastră s-ar umple, dar nu s-ar revărsa; viaţa noastră s-ar desăvârşi, şi nu ar mai năzui, zănatic, să se depăşească.
Degeaba dorim să trăim zeci şi sute de ani. Suntem prea săraci pentru o viaţă mai lungă decât este a noastră. Iar existenţa tinerilor e însoţită de un sentiment al infinităţii tocmai pentru că, deşi limitată în timp, ei şi-o închipuie nelimitată în posibilităţi. (Banalitate, iarăşi!) În clipa însă în care se iveşte conştiinţa limitelor, tinereţea ia sfârşit. Putem să trăim veacuri – nu săvârşim decât o ispravă.
M-am gândit odată la lucrul acesta, cu adevărat tragic: nu ţesuturile îmbătrânesc; nu arterele, nu inima; ci spiritul acesta, incoruptibil, care, tocmai pentru că este incoruptibil, nu se mai înnoieşte şi nu mai înnoieşte. Murim pentru că nu mai avem altceva de făcut.
Să dorim deci omenirii să nu reuşească niciodată prelungirea vieţii peste măsura spiritului nostru. Statisticienii pretind că progresele medicinii au făcut ca, în medie, viaţa unui om să crească, dacă nu ne înşelăm, cu cinsprezece-douăzeci de ani. Sunt anii noştri de plictiseală, să ştiţi asta! Sunt anii pe care cineva din spatele vostru nu i-a prevăzut; pe care i-am furat destinului şi care se răzbună, arătându-ne cât de săraci suntem. Şi de aceea fiecare dintre voi să spună: daţi-mi voie să umplu această viaţă; mai mult nu vă cer; mai mult nu am dreptul să cer.”
