Că vreți sau nu, pe undeva, omenirea a depins tot timpul de mânuirea ciocanului. De la ciocanul uriaș al impetuosului Thor, până la ciocănelele de jucărie ale judecătorilor din tribunale, am fost de multe ori la cheremul ciocanelor unora sau altora dintre noi. Mai ales când au avut funcții de conducere. Cum spuneam data trecută, dacă nu era ciocanul, cuiul era vax. Totodată, în egală măsură cu micuțul obiect cu cap teșit, fără greul și impunătorul ciocan lumea n-ar mai fi fost cum este iar civilizația umană n-ar mai fi avut aceeași ascendență. Fără Hefaistos, fierarul zeilor, fulgerele strălucitorului Zeus ar fi fost doar niște licăriri inofensive sau n-ar mai fi fost deloc. Pedeapsa șefului olimpienilor ar fi fost aidoma unui profesor ce-și dojenește elevul neascultător, mustrându-l cu degetul numai. Chiar Ahile, fără armele făurite de căruntul zeu fierar, era numai un războinic oarecare căzut fără glorie în fața porților Troiei. Fără ciocan, Cavalerii Mesei Rotunde s-ar fi jucat cu bețele, iar măritul rege Arthur ar fi avut în loc de Excalibur, o ghioagă. E neîndoielnic că, pe un anumit segment, civilizația noastră, facerile și prefacerile umane, au stat între ciocan și nicovală. Bărbați cu forță, mereu puși pe ciocănit, se simțea când puneau fierarii mâna pe ceva. Copiii lor erau cele mai frumoase progenituri ale vechilor bresle meșteșugărești. Mai spre zilele noastre, proletariatul, muncitorimea, aveau drept simbol falnicul ciocan. Așezat lângă o seceră, devenea un motiv heraldic de care parcă n-am mai vrea să ne aducem aminte. Ce ne tot ciocănești la cap, veți zice?! Ei bine, dacă am greșit cu ceva, să mă judece Christian Hammer! Eu atât am avut de ciocănit.
