Până acum un deceniu, hanul ”Trei sarmale” avea exact imaginea unei cârciumi de acum mai bine de un secol, aflată la răscruce de drumuri. Era suficient să intri și să-i bei vinul vechi că îndată puteai auzi, ca prin vis, strigătele hangiței și larma haiducilor.
Cine venea dinspre Vaslui, pe șoseaua Bucium, la poalele dealului Repedea și la doi pași de ”plopii fără soț” ai lui Eminescu, nu putea să treacă ușor cu privirea peste Hanul ”Trei sarmale”, fondat pe la 1800. Aici, totul era amenajat în stil rustic cu specific moldovenesc: terasa arăta ca o mustărie, două căruțe cu coviltir erau ”parcate” în curte, voltă de viță-de-vie, struguri în vase de lut pe fiecare masă, dovleci pe de margini, un război de țesut, velințe populare, o ladă de zestre, ștergare, ulcele, etc. completau tabloul.
În crama de 40 mp, în hrube special amenajate, ”se dospeau” vinuri de Bucium din colecția anilor 1968-2001. Pe lângă gustările calde speciale de aici, bineînțeles că cele mai gustoase și mai căutate erau sărmăluțele. Pe vremuri, așa cum spune un îndrăgit scriitor ieșean, aici se serveau sărmăluțe din piept de gâscă, un fel de stemă culinară a Moldovei.
”Se știe că, pentru gastronom, porcul e ca peștera lui Ali-Baba din O mie și una de nopți: visterie de bunătăți. Dar Creatorul, făcând gâsca, a depășit porcul. Gâsca are ficatul, cum Franța are Parisul. Pateul de ficat de gâscă reprezintă o suprmație universal recunoscută. Pe lângă ficat însă, și poate mai presus de ficat, gâsca oferă feminin mâncăului, pieptul ei gras, fraged și substanțial, pentru pastramă și sărmăluțe. Aceste sărmăluțe aparțin Moldovei, ca și stilul lui Creangă. Sunt mici, rotunde, învelite în foi de varză murată și se topesc.
Sărmăluța, adevărata sărmăluță moldovenească, reprezintă beatitudinea deliciului fără efort. N-o mesteci. Gura o apucă, o apasă, și ca felioara de topatan – incomparabilul pepene galben dobrogean – sărmăluța piere onctuos, lăsând parfumul și regretul existenței ei fondant efemere. Sărmăluțele, ca și sărutările, n-au număr. Nu cei și nici nu ți se dă un număr de sărmăluțe, ci un grup. Vezi cu surprindere că a dispărut. Ți se dă altul. În clipa când ai devenit melancolic, nu mai ceri! Abia atunci înseamnă că ai mâncat sărmăluțe. Cifra de trei este simbolică ca Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Asta pentru că, după ce mănânci, te închini fără număr – la fel ca sărmăluțele mâncate - și spui amin. Până la Crăciun nu-ți mai trebuie.”
Așa era cunoscut vetitul han, un loc vestit fecventat de-a lungul timpului de mulți poeți și scriitori ai Iașului, îndrăgostiți de delicioasele preparate moldovenești, totodată loiali vinului de Bucium, o licoare parfumată ce dezlega limbi și dezgheța cele mai încrâncenate inimi. Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Emanoil Bardasare, Octav Băncilă, Mihai Codreanu, Păstorel Teodoreanu, toți au trecut pe aici scrijelind cu pana versuri ori slove pentru buna cinstire a locului. În urma lor, din praful amintirilor, hanul ”Trei sarmale” așteaptă să-și recapete faima și strălucirea de odinioară.
