“Este o mare onoare pentru mine să mă pot adresa Parlamentului României şi un mare privilegiu personal să mă aflu aici, în calitate de prim-ministru al Marii Britanii”. Astfel şi-a început discrusul primul ministru britanic, Tony Blair. Fără doar şi poate, vizita de ieri este o premieră absolută, un moment istoric. Şi discursul domnului Tony Blair a fost pe măsura momentului. Unul deosebit, care ne-a mers la suflet nouă, românilor: “România are o istorie foarte bogată. Cu o cultură atât de vastă şi o societate atât de vie încât nu e de mirare că noi, cei din Londra, obişnuiam să numim Bucureştiul. După discrusul premierului britanic, parlamentarii Puterii n-au prea avut cuvinte pentru laudele de care erau în stare la adresa înaltului oaspete. Care mai de care s-a trezit spunând că e mulţumit de vizita d-lui Blair. De parcă i-ar fi întrebat cineva. Mai aveau să-i spună că-i mulţumesc din inimă Partidului Laburist şi domnului Tony Blair personal. Vechi obiceiuri şi proaste. Toate bune şi frumoase, numai că noi nu putem uita că, bunăoară, după summit-ul NATO de la Madrid însuşi preşedintele Americii, domnul Bill Clinton, s-a deplasat la Bucureşti să ne consoleze pentru că nu fuseserăm primţi în Alianţă. Mi-e teamă că şi vizita premierului britanic seamănă cu cea apreşedintelui Statelor Unite. Domnul Tony Blair vine la Bucureşti după ce România a suferit un nou eşec la Washington, resimţit în plin de Puterea de la Bucureşti: la summit-ul din capitala americană România s-a ales doar cu o nominalizare, chiar dacă în postura de cap de listă, după cum le place şefilor de la Bucureşti să spună. Prin urmare, eu cred că trebuie să privim cu reţinere vorbele dulci spuse de reprezentantul Perfidului Albion. Să-i mulţumim frumos, dar să constatăm, că vorbele trec, rămân doar faptele. Şi, eventual, să ne întrebăm cine ar mai putea veni după Tony Blair să ne ridice moralul? De ieri e întărită o dilemă în care se zbate poporul român de mai multă vreme: să crezi în vorbele frumoase ale celor mari sau în realitatea de zi cu zi? Domnul Blair spunea ieri, la un moment dat, în discursul său că n-are nimic cu poporul sârb, de parcă în urma bombardamentelor ar suferi Slobodan Miloşevici, care stă ascuns în buncăre. Discursul memorabil făcut în Casa Poporului de primul ministru al Marii Britanii între două avioane trece, popoarele, în schimb, rămân veşnic, vecinii rămân în eternitate. Noi rămânem cu Dunărea şi Porţile de Fier comune, cu Banatul sârbesc şi cu Banatul românesc. Aceasta-i dilema.
MARIUS TUCĂ
