Pereții sunt afumați, picturile se deslușesc greu. În afara mea nu mai văd pe nimeni. Îndărătul unei tejghele scunde zăresc o femeie, vinde lumânări. Nu mă bagă în seamă, are aerul acela absent al oamenilor preocupați de altceva, subjugați de rutină. Mă zgâiesc la icoanele vechi și caut să mă regăsesc pe mine însumi. Și câte îmi trec prin minte....
*
Evanghelia după Luca relatează că Petru s-a dus la mormântul gol al lui Iisus și „a plecat, mirându-se în sine de ceea ce ce întâmplase”: văzuse „giulgiurile singure zăcând”. Niciun mare scriitor n-ar fi realizat o imagine atât de puternică, de neuitat. „Giulgiurile singure zăcând”... grozavă alăturare de cuvinte !
*
Un sufist, Mojud, la capătul unei vieți de-o simplitate exemplară, s-a împărtășit celor apropiați în doar câteva vorbe: „Am făcut asta și asta. Nimic mai mult.
După moartea sa, biografii i-au făurit o viață mai frumoasă și deosebit de zbuciumată. Pentru că sfinții trebuie să aibă o viață pe măsură. Dorința cititorului este mai presus de realitatea tainică a existenței”.1
De aceea nu iau în serios tot ce se povestește despre sfinți, mă dezgustă propaganda religioasă.
*
Biblia ne îndeamnă să nu ne dăm de partea celor mulți, să nu mărturisim pe placul celor mulți. Dar democrația se bazează pe dictatura majorității și câți se încumetă s-o înfrunte ? Autorii Cărții Cărților n-aveau habar că mai târziu cetatea va fi condusă prin sufragiu universal și egal, că statul va hotărî discreționar cine din interior îi e dușman și cine nu. Câți însă rezistă să nu se supună autorității statale și cântecelor sale de sirenă, câți ?
*
„Dumnezeu nu-și dă în vileag toate tainele. Există o ușă închisă prin care nu intră nimeni”, scrie Virgil Gheorghiu. Dar noi tocmai ușa aia ne ostenim s-o găsim...
*
Critic constant al Bisericii Catolice, Voltaire a fost considerat ateu, mai ales după ce a renunțat public la creștinism. Într-o zi, aflat pe stradă, filozoful s-a oprit la
1Jean Claude Carrière - Cercul mincinoșilor
trecerea unui cortegiu funerar și, în tăcere, și-a descoperit capul în fața crucii defunctului. „Ia te uită, te-ai împăcat cu Dumnezeu ?”, l-a ironizat un trecător. „Dacă nu ne vorbim, asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm la a ne saluta”, s-a explicat cinic Voltaire.
La fel, într-o anecdotă evreiască tradițională, citată de Jean Claude Carrière în Cercul mincinoșilor, doi rabini convin că Dumnezeu nu există. A doua zi, unul dintre aceștia este surprins de celălalt în vreme ce se ruga ritualic. „Adu-ți aminte că am discutat toată noaptea și am căzut de acord că nu există Dumnezeu. Și atunci ? Poți să-mi spui pentru ce îți mai faci rugăciunile ?” îl întreabă primul. „Dar ce treabă are Dumnezeu cu asta ?” îi răspunde inocent-încurcat al doilea.
*
„Stareții au acel avantaj că sunt siguri de secretul relației lor cu amantele, pentru că ele lor li se confesează, spunându-le păcatul pe care l-au comis cu ei”, remarcă Talleyrand. Dar nu toți suntem stareți...
*
„Iisus este capodopera. Tâlharii sunt operele minore. De ce sunt acolo? Nu ca să pună în evidență răstignirea, cum cred unele suflete candid, ci ca să o ascundă”, e de părere Roberto Bolaño. Din păcate, în secolele din urmă nu am mai avut parte de capodopere, ci numai de opere minore..
*
Un cardinal, pe nume Bernis, spune că-i place „Paradisul pentru climat, iar Infernul pentru societatea aleasă”. În definitiv, clericul n-avea gusturi rele. Deloc !
Virgil Gheorghiu nu-l contrazice, dimpotrivă: „Cel care nu poate să deschidă porțile raiului trebuie să aibă cel puțin bunul simț să le lase închise pe cele ale iadului”.
*
Lumânările ard molcom. Fumul se învolburează la fiecare adiere de vânt adusă din afara bisericii. Nici nu mai știu de când mă reculeg aici, am pierdut șirul minutelor. Și parcă am chip de fum, și trup, și suflet... Demult, Platon nădăjduia că omul este o plantă divină, ale cărei rădăcini se află în cer. Și, dacă este așa, de ce suntem înmormântați tot în pământ ?
„Tot ceea ce e frumos va fi urât, tot ce-i grațios va părea nătâng, tot ceea ce e bogat va părea sărac, delicioasele noastre budoare, fermecătoarele noastre saloane, minunatele noastre costume, interesantele noastre foiletoane, dramele noastre palpitante, cărțile noastre serioase, oh ! oh! toate vor fi azvârlite în pod și se vor transforma în câlți, hârtie, gunoi, îngrășăminte! O posteritate !” Câtă dreptate are Gustave Flaubert, ce intuiție! Posteritatea întotdeauna râde de trecut. Nu la fel se va amuza și pe seama noastră, a celor care încă mai suntem fum pământean ?
Altminteri, „În viața mea domnește ordinea. Aproape ca în cimitire”.1
1Octavian Paler
