“C-o bască pe cap, îmbrcat modest. O cămăruţă întunecoasă, pe scara de serviciu În aceaşi casă locuieşte o funcţionară de la «Animafilm». Când i-am spus că l-am vizitat pe Ţuţea a început să râdă. Vecinii îl cred nebun”. Asta scria în Jurnalul său Marin Sorescu, în octombrie 1967. Textul de mai sus e reprodus din Jurnalul – Romanul călătoriilor, o carte apărută relativ recent la Editura Fundaţiei “Marin Sorescu”. “Eu n-am beneficiat de la ei - îi povestea Ţuţea lui Sorescu în martie 1968 – decât de o perforare totală a carierei mele. Nu sunt nici academician, nici ministru, sunt un vagabond superior. Un luptător pensionar. 430 de lei pensie plus sporul de la Uniunea Scriitorilor, prin bunăvoinţa dumitale. Le-am spus: Am făcut 15 ani de serviciu şi 13 de puşcărie. 13 ani de puşcărie stalinistă echivalează cu 100 de ani de serviciu. Daţi-mi pensie 115 ani de serviciu!” În general nu vorbeşte despre anii de detenţie. Nu regretă că a făcut puşcărie. “Ţara Românească este Dumnezeul nostru şi n-ai voie să crâcneşti, spunea Ţuţea. Să te simţi onorat că te lasă să mori pentu ea. În regulamentul prusac este înscris un articol care le cere ostaşilor «ascultare de cadavre» pentru Prusia, care nu există, ci e o idee absolută şi cere ascultare absolută. Noi trebuie să vă dăm vouă o torţă, vouă, tinerilor. Şi ce vă dăm? Un muc!”
Citeam aceste rănduri şi mă gândeam, printre altele, la ceea ce oferă astăzi guvernanţii tinerilor, generaţiei tinere. Un muc? Tot ar fi ceva de care să te agăţi. Drama generaţiei tinere de azi este că nu-i este oferit nici măcar mucul de care vorbea Ţuţea în 1968. Şi dacă ar şti “vagabondul superior” Petre Ţuţea că Ţara Românească devine încet-încet Dumnezeul nostru doar pentru cadavre...
