Plouă des, o perdea de apă rece a înfășurat Parisul. Se lasă seara. „În dosul întretăierii cu strada Chaillot drumul se lărgea în sus și în depărtare se vedea, ridicându-se și răsărind din cerul ploios, forma masivă și nedeslușită a Arcului de Triumf.”1 Îmi este frig. În jurul meu, oameni zgribuliți. Trec dintr-o parte în alta, grăbiți și preocupați. Într-un colț de bulevard, o familie de refugiați arabi. Îi recunosc ușor după trăsăturile chipurilor arse de soare. Așteaptă, cu un carton în brațe, pe care au scris ceva. Un îndemn la toleranță și compasiune. Niște cerșetori demni. „Nu știi că refugiații sunt copiii nimănui ?, aud parcă vocea inconfundabilă a lui Ravic. Pentru țara lor sunt trădători. În stăinătate sunt cetățenii țării lor de origine”. Între timp lucrurile s-au mai schimbat, dar nu esențial. Refugiații nu și-au descoperit încă părinții, sunt tot orfani rătăcitori prin hârtoapele unei lumi din ce în ce mai ostilă și violentă. Pășesc agale, retras în mine însumi și atent la trecătorii fără identitate. Ce mult seamănă unii cu alții ! Mă opresc în loc și încerc să-mi imaginez ziua de 8 mai 1945. Cumplitul război mondial luase sfârșit. Parizienii au năvălit pe străzi, sătui de adăposturile subterane. Tânjeau după lumină, după aerul curat și după un petec de cer. „La Arcul de Triumf, o mulțime nemaivăzută îi mulțumea generalului de Gaulle, care le adresa un zâmbet rar. Lumea cânta în gura mare Marseilleza și melodia preferată din Marele Război, Madelon”, scrie Ian Buruma.2 Acum e liniște. Doar claxoanele mașinilor sparg tăcerea amurgului vinețiu. Și sirenele ambulanțelor, mereu mai isterice. Tot atunci și tot în orașul atât de arogant, „Una după alta, s-au reaprins luminile de la Arcul de Triumf, de la biserica La Madeleine și din Place de la Concordia. Iar Herald Tribune anunța cu mândrie că în fața sediului lor din Rue de Berri fluturau The Stars and Stripes, The Union Jack și La Tricolore3, enorme și luminate ca ziua”. Nimeni n-ar fi crezut la 8 mai 1945 că omenirea se va sminti iar, cine să se gândească la așa grozăvie ? De câțiva ani, a apărut un nou steag, al Uniunii Europene, ca semn al ștergerii granițelor, al anihilării ființei naționale a popoarelor de pe Bătrânul Continent. Plec mai departe, împovărat de amintirile istoriei. Chiar, ce i-o fi venit lui Nikos Kazantzakis să scrie prin 1929 că „Francezii sunt rationalites (raționaliști), lucizi, lipsiți de profunzime, sarcastici, uzați...” ? Le cercetez privirile, gesturile, mimica, înfățișarea, dar nu mă lămuresc, poate că romancierul grec s-a înșelat. Li se întâmplă și marilor spirite să lucreze cu erori. Am ajuns în Etoile. O caut pe necunoscuta misterioasă pe care Ravic o prinsese de braț într-o astfel de seară. Cad iar pradă închipuirilor... „Piața se întindea în fața lor ca o pânză cenușie și ploioasă, enormă și fără de sfârșit. Ceața era acum atât de deasă, încât nu se mai vedeau străzile ce se răsfirau împrejur. Nu se zărea decât piața largă, cu luminile palide ale felinarelor răspândite de-a lungul străzii și cu Arcul monumental de piatră ce se înălța în ceață ca și cum ar fi vrut să sprijine cerul melancolic și să adăpostească sub el flacăra singuratică și slabă de pe mormântul Soldatului Necunoscut ce părea ultimul mormânt al omenirii în singurătatea nopții”. În deceniile din urmă, mormintele s-au înmulțit întruna, ca să odihnească soldații necunoscuți și de prisos, uciși pentru cauze discutabile și detestabile. Este din ce în ce mai întuneric, lumina becurilor tremură, dansează chinuit, împrăștiată de vântul neghiob. Îmi ard palmele de la mângâierile ei, ale femeii acelea misterioase, frumoasă ca o nălucă. Să fi fost un vis numai ? Ploaia s-a întețit, curge în rafale, necontenit și agonizant. Parisul are darul de a mă trimite mereu în altă dimensiune, din care nu m-aș mai vrea întors. Orașul acesta are atâtea amintiri, încât orice musafir sfârșește prin a fi strivit de măreția fiecărei pietre sau străduțe... Bezna s-a îngroșat, e ora vârcolacilor. Arcul de Triumf abia se mai zărește. Dacă l-or înghiți monștrii ăia niciodată sătui ? „Ravic mergea repede. Era prea obosit ca să se mai gândească”....
____________________________________________
1 Erich Maria Remarque – Arcul de Triumf
2 Anul zero, 1945, o istorie
3 Drapelele Americii, Marii Britanii și Franței (Ian Buruma, în aceeași carte)
