Vara muşcă din pământ cu foamea unui anotimp care a băntuit lumea în cautarea ploilor. Simţi nevoia să i te predai la primul răsărit de soare şi să te laşi cotropit de asfinţit. Cine mai are timp să trăiască anotimpurile? Cine mai are timp să-şi trăiască viaţa? Chiar aşa, dacă nu ne trăim viaţa, noi ce Dumnezeu ne trăim? Ne trăim neîmplinirile, complexele de inferioritate, suferinţele, neputinţele şi foarte rar, din ce în ce mai rar bucuriile. Paradoxal, toate astea însemând viaţă, ne trăim viaţa. Dar asta nu înseamnă neapărat că ne trăim şi anotimpurile. Ne aducem aminte ani şi mai puţin anotimpuri atunci când trăim amintirile. Nu mai spunem “era în iarna anului ‘84” sau “intram în toamna anului ‘95”. Nu, spuneam doar că era anul de graţie 1996 sau anul de dizgraţie 1996. Nimic despre anotimpuri, lor le-a rămas doar sarcina calendaristică să-şi poată număra omul zilele fără să greşească. O, pierdute anotimpuri în clepsidra zilei şi uneori în împărăţia secundei! Cine să vă redescopere încă o dată? Veţi încolţi în pântecul unei clipe, ca şi când mamele s-ar naşte din copiii lor. Vrem, ca odinioară, să trăim viaţa prin anotimpuri. Suntem sătui de lumea sălbatică în care răsăritul de soare e confundat cu semnarea în condica de prezenţă. Vara muşcă din pământ cu foamea unui anotimp care a bântuit lumea în căutarea polilor.
MARIUS TUCĂ
