Vacanța mare se sfârșise mai repede decât îmi dorisem. Și cât mă rugasem să nu se termine, însă Cel de Sus nu s-a milostivit de mine... Treceam în clasa a patra, numai că mă mutasem de la Cernavodă la Turnu Măgurele, aproape de Islazul bunicilor pe care îi iubeam ca pe lumina ochilor mei. Asta însemna despărțirea de orașul dobrogean și, îndeosebi, de prietenii căpătați acolo în cei trei ani de poveste. O stare de tristețe și bucurie deopotrivă mă acaparase în toamna aceea de graniță sufletească, un amestec tulbure și greu de descris. Sorții mă repartizaseră la Școala generală „Nicolae Iorga” și pe 15 septembrie m-am dus neînsoțit de mama la deschiderea anului de învățământ. Dumnezeule, mă mărturisesc azi, niciodată nu m-am simțit mai singur ca în ziua cu pricina, una pe care aș fi vrut-o amânată la infinit. Totul îmi era străin și, rătăcit printre noii colegi de clasă, m-a podidit un suspin cu greu înăbușit. Eram un intrus într-un colectiv format încă din grădiniță și lucrul ăsta mă copleșea deznădujduitor. Între prichindei, doar Tudorel R., cum aveam să aflu că îl cheamă la strigarea catalogului, venise cu mama lui. Un venetic și el, schimbase Deva cu urbea de pe malul Dunării și vădea aceeași stinghereală. Vasăzică, împărtășeam amândoi soarta strămutaților și amănuntul acesta ne apropiase fără să ne vorbim. Ușor-ușor, barierele au căzut neașteptat de repede și m-am dezbărat de complexul copilului în plus, devenisem unul de-al lor, al micuților băștinași cu cravată roșie de pionieri.
După câteva săptămâni, la ora de educație fizică, țin minte că s-a întâmplat ceva ce-mi putea răsuci destinul. Soarele strălucea lenevos pe cerul domolit deodată, iar noi ne jucam „Uliii și porumbeii”. Alergam și chicoteam ca niște puișori scăpați din colivie prin curtea neasfaltată. Ne strânseserăm sub dudul cel mai rămuros, chiar lângă gardul ce dădea în strada îngustă, și ne zbenguiam fericiți. La un moment tocmit sigur de Scaraoschi, habar n-am motivul gâlcevii, Tudorel R. a tăbărât asupra mea cu o cătătură aprinsă de ură. Și-a încordat pumnii și a încercat să mă lovească, eu m-am ferit și l-am pocnit cu stăruință. N-am să uit senzația aia de sălbatică răbufnire și pielea vrăjmașă înroșindu-se și sângerând ori de câte ori o atingeam. Ceilalți ne-au separat la țanc și credeam că totul s-a isprăvit. De unde, el a luat o piatră babană de pe jos și a aruncat-o cu furie chiar în pometele meu drept, noroc că am tresărit, săltând nițel capul, altminteri mi-ar fi zdrobit globul ocular. Tovarășa învățătoare mi-a tamponat grabnic obrazul cu o batistă udă, dar carnea a început să se umfle și să se coloreze strident. Din fericire, n-a fost nimic grav și, în anii următori, eu și agresorul ne-am regăsit iarăși colegi, la gimnaziul din „Catanga”, abia ridicat.
Se ivise o altă toamnă când diriginta ne-a anunțat, gâtuită de emoție, că mama lui Tudorel R. s-a stins, răpusă de un cancer necruțător. Cum să moară mama unui țânc ? m-am întrebat cutremurat de durere. Așa ceva nu e posibil, mamele nu mor niciodată, ce scorneală e asta, ce păzește Părintele Tuturor, pământeni și nepământeni ? Toți copiii au mamă, cel puțin eu nu pomenisem altcumva lumea ! Mi-am zis hulind în clipa de restriște, asemenea sărmanului Mendel (eroul romanului Iov), că „diavolul e mai îngăduitor decât Dumnezeu. Nefiind atât de puternic, nu poate fi atât de nemilos.”[1] Astfel am ajuns la Secara, un sătuc la o zvârlitură de băț de Crângu, speriat și îngrozit de adevărul că și mamele pier. M-am apropiat de coșciug, dimpreună cu colegii de clasă, și am văzut prima mamă răposată. Mirosea astupător a lumânări și crizanteme, a tinerețe și amărăciune. Două babe o jeleau sfâșietor, iar Tudorel și surioara lui plângeau de tremura aerul înecat în fum. Cortegiul s-a urnit lichid spre cimitirul cocoțat pe o coastă din afara prăpăditei localități și pe tot drumul lacrimile n-au îngenat. Înmormântarea acelei femei mi-a marcat definitiv copilăria și mi-a alungat brutal inocența. Imaginea gropii căscate și a bulgărilor de glod izbind violent capacul de lemn al sicriului îmi apare și acum în memoria dârdâindă.
Pe Tudorel R. l-am reîntâlnit târziu, la Piatra, eu fiind procuror, iar el ajutor de șef de miliție rurală. Îl priveam cu un soi de compătimire, ca pe orfanul prematur de altădată. Am păstrat o oarecare relație de amiciție și în 1994, după ce finalizasem dosarul cu asasinarea artistului Ioan Luchian Mihalea, l-am vizitat la postul dintr-o comună de la marginea județului Teleorman. Mi se făcuse dor să colind pe câmpurile și pădurile înverzite și să ascult cucii și privighetorile, să iscodesc cerul azuriu din mijlocul poienițelor înflorite, să mă abandonez miracolului împrimăvărării departe de capitala dezlănțuită. Camaradul meu de odinioară m-a primit cu ospitalitate și m-a ghiftuit cu bunătăți care mai de care, cu toate că eram sleit de avatarurile anchetei. La întoarcerea în București, stresul acumulat luni în șir mi-a pus capac și m-am trezit în spital, în pragul unei come hepatice, perfuzat și internat în regim de urgență.
Ciudat le mai așază destinul uneori, mă gândesc astăzi, în plină maturitate... Nici măcar nu știu dacă Tudorel R. mai trăiește, însă amintirile țesute în jurul lui au irumpt dintr-odată, căci nu-i fapt banal să cunoști întâia oară ba suferința fizică, ba moartea mamei cuiva ca și tine, ba boala pe un pat de spital...
[1] Joseph Roth, Iov
