Priveam ieri dezbaterea Parlamentului despre aprobarea cererii Alianţei Nord Atlantice de acordare a accesului nerestrictiv în spaţiul aerian al României şi, la un moment dat, l-am obaervat pe deputatul Onaca. Domnia sa este un respectabil om de afaceri, printre altele, chiar dumnealui fiind scafandru recunoscut. Mă gândeam privindu-l pe domnul Onaca , că multor vorbitori le-ar fi stat bine la fundul apei. Ca şi peştii, aleşii neamului puteau să deschidă gura fără să scoată vreun sunet. Cred că aşa era toată lumea mulţumită: televiziunile pentru că puteau să-i ducă în casele oamenilor, ei pentru că puteau să vorbească, noi pentru că nu auzeam ceea ce ne spuneau. Vorbeau ieri domnii parlamentari de momentul dramatic şi crucial prin care treceţara, dar asta nu-i împiedica să se mai plimbe prin sală, să mai vorbească în timp ce colegii lor se aflau la tribună. Mă întreb ce atmosferă ar fi fost în sală dacă domnii parlamentari ar fi hotărât – Doamne fereşte! – intrarea ţării în război. Şi nu-mi răspund pentru că e posibil să ne enervăm.
Până la urmă, Parlamentul României a aprobat cererea Alianţei Nord-Atlantice de acordare a acesului aerian al României pentru avioanele NATO. Cei mai mulţi dintre parlamentari au votat pentru, destui s-au abţinut şi foarte puţini au votat împotrivă. Am avut sentimentul, urmărind acest vot, că de-aici înainte, după acest vot, Parlamentul României poate să voteze pentru orice ne-ar cere Alianţa Nord-Atlantică. Pentru că, din păcate, şi dacă Parlamentul ar fi împotrivă, pentru jandarmul universal n-ar conta acest lucru. Trăim nişte vremuri în care gesturile de demnitate ale unei ţări aproape că nu-şi au rostul. Trăim într-o lume în care demnitatea unei ţări nu mai vrea să fie consemnată nicărieri. Cu atât mai puţin în istoria lumii.
MARIUS TUCĂ
