Din volumul “Vieţile sfinţilor de peste tot anul” aflăm că, pe când avea şaisprezece ani, Sfântul Ioan ajunsese, datorită iscusintei sale, foarte învăţat în toată ştiinţa de pe vremea lui. “Voind să se aducă pe sine jertfă preasfintita lui Dumnezeu, s-a dus la Muntele Sinai, unde s-a făcut monah şi a petrecut în ascultare”. Daniil monahul este cel care a scris viaţa Sfântului Ioan Scărarul şi a conemnat că stareţul şi apoi învăţătorul Cuviosului, părintele Martirie este cel care l-a tuns călugăr. Fericitul Martirie a mers cu Sfântul Ioan la Sfântul părinte Ioan Savaitul, egumen în pustiul Gudiei. “Văzându-i, stareţul s-a sculat şi, luând apă, a spălat picioarele, nu ale lui Martirie, ci ale lui Ioan, ucenicul său, apoi i-a sărutat şi mâna. După aceea Ştefan, ucenicul marelui Ioan Savaitul, a întrebat pe stareţ: «Pentru ce ai făcut aşa, părinte, de ai spălat picioarele ucenicului, iar nu pe ale învăţătorului, şi dreapta lui ai sărutat-o?» Marele stareţ răspunse: «Să mă crezi, fiule, că nu ştiu cine este acel monah tânăr, pentru că eu am primit pe egumenul muntelui Sinai şi aceluia i-am spălat picioarele»”.
Când a ajuns la vârsta de nouăsprezece ani iar fericitul Martirie s-a mutat la Domnul, Cuviosul Ioan s-a dus la un loc de sihăstrie care se găsea la depărtare de cinci leghe de mănăstire, unde s-a hotărât să pună început luptelor sale înalte pentru virtute. Locul acesta se numea Tolas. Sinaxarul ne spune că “a petrecut aici patruzeci de ani în dragoste fierbinte şi înflăcărat de dogoarea iubirii dumnezeieşti. Se hrănea cu toate acele lucruri care sunt îngăduite, fără de prihană vieţii sihăstreşti, dar gusta din toate numai câte puţin şi niciodată nu se sătura, iar cu aceasta, după câte se pare, frângea cu multă înţelepciune orice fel de mândrie care îi răsărea în suflet. Dar cine este în stare să povestească în cuvinte izvorul cel îmbelşugat al lacrimilor aceluia? Nu se deda somnului decât în măsura în care privegherea prea îndelungată nu trebuia să-i nimicească starea minţii lui. Iar calea vieţii lui era rugăciunea cea neîncetată şi dragostea cea neasemănată faţă de Dumnezeu.
Osârduindu-se deci în toată virtutea şi ducând viaţă îmbelşugată, el s-a învrednicit de nenumărate mari vedenii. Pe când se află odată în chilia lui şi un ucenic al lui dormea într-un loc îndepărtat sub o stâncă mare care era gata să cadă şi să-l zdrobească, cunoscând acest lucru prin Duhul Sfânt, a smuls pe ucenicul lui din primejdia care-l pândea, arătându-i-se în somn şi făcându-l să se ridice din locul acela în care peste puţin timp ar fi avut să moară. Deci, ajungând pe culmea virtuţilor şi conducând vreme îndelungată ca egumen mănăstirea din Sfântul Munte Sinai, a părăsit apoi viaţă această trecătoare, mutându-se la viaţă cea veşnică, după ce mai înainte a alcătuit cartea aceea plină de înălţări duhovniceşti şi dumnezeieşti, care se numeşte Scara”, se mai spune în volumul “Vieţile sfinţilor de peste tot anul'.
“Scara dumnezeiescului urcuş”, cum este numită complet această lucrare teologică deosebit de importantă, este alcătuită din 30 de “Trepte”, fiecărui fuscel corespunzându-i dezlipirea de o patimă şi dobândirea unei virtuţi. După cum spunea chiar Sfântul Ioan Sinaitul, Scara este “cea mai bună cale celor ce voiesc să-şi înscrie numele în cartea vieţii. (...) Ea ne înfăţişează o scară întărită de la cele pământeşti la Sfintele Sfintelor şi ni-L arată pe Dumnezeul iubirii rezemat pe vârful ei.”
Scrierea a pătruns în Ţările Române prin manuscrisele greceşti, dar şi prin traducerile în limba slavonă. De aici provine şi denumirea de “Leastvita” sau “Lestvita”, aşa cum a tradus-o, în 1618, Sf. Mitropolit Varlaam. “Scara Raiului”, cum mai este numită, a fost zugrăvită impresionant la mănăstirile Suceviţa şi Râşca.
