La 25 septembrie, creştin ortodocşii fac pomenirea Preacuvioasei Maici Eufrosina, fiica lui Pafnutie Egipteanul. Sfânta Eufrosina a trăit pe timpul Împăratului Teodosie cel Mic. Sinaxarul ne spune că “părăsind ea lucrurile veselitoare ale lumii şi deşertăciunea şi slava vieţii acesteia, şi fugind pe ascuns din casa părintească, s-a schimbat pe sine, îmbrăcând haine bărbăteşti, Smarald numindu-se, în loc de Eufrosina. Şi, fiindcă a iubit vieţuirea monahicească, a mers la o mănăstire de bărbaţi, arătându-se că un famen împărătesc, şi tunzându-şi părul se silea prin tot chipul să se ascundă, ca să nu o afle Pafnutie, tatăl ei. După ce şi-a câştigat dorinţa, se nevoia cu multe nevoinţe şi osteneli şi cu rugăciuni neîncetate, până când şi-a uscat cu totul trupul sau gingaş femeiesc, aşa fel, încât toţi fraţii mănăstirii se spăimântau şi se minunau, văzând pătimirea ei. Şi cu adevărat era un lucru minunat, să vadă cineva o femeie frumoasă, locuind în mijlocul monahilor. Prin urmare aşa a putut a străluci în mijlocul bărbaţilor cu virtuţile, precum şi piatra cea scumpă, smaraldul, străluceşte în mijlocul celorlalte pietre. Cu adevărat smarald s-a arătat fericită această Eufrosina, rămânând necunoscută, nu un an sau doi sau trei, ci vreme de treizeci şi opt de ani încheiaţi, adică până la sfârşitul vieţii sale. Căci numai la sfârşitul vieţii sale s-a arătat cum că era femeie, şi nu bărbat. Pafnutie, tatăl ei, a mers odată la mănăstire, pe timpul în care era să moară cuvioasa. Şi văzându-l ea, a zis către dansul cuvântul acesta cel mai de pe urmă: «O, tată!» Şi aşa şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu, bucurându-se şi veselindu-se de bunătăţile ce avea să le dobândească pentru nevointele şi ostenelile sale.
Tatăl ei auzind cuvântul acesta, s-a spăimântat, pentru bucuria cea peste măsură ce a luat, că s-a învrednicit a vedea pe fiica sa, şi a căzut la pământ ca un mort. Şi ce alt dar se cuvenea să pătimească, în timp ce a auzit acest cuvânt făcător de bucurie? A lăsat el patria şi lumea şi cele din lume, şi luând în sufletul sau asemenea râvnă şi dorinţă a pustnicestilor nevoinţe ale fiicei sale, s-a făcut şi el monah. Pentru aceasta s-a arătat moştenitor, atât al locului cum şi al chipului, mănăstirii, şi al virtuţilor fiicei sale. Ca un tată al acestui fel de copil evlavios, bucurându-se şi veselindu-se, s-a mutat la Domnul” (Vieţile sfinţilor de peste tot anul).
