Viaţa Sfântului Antonie cel Mare a fost scrisă la scurtă vreme după trecerea la cele veşnice de către ucenicul său, Sf. Atanasie cel Mare, arhiepiscop de Alexandria. Părintele Antonie s-a născut în anul 251 în localitatea Coma, în Egiptul de Mijloc, într-o familie creştină înstărită unde a învăţat buna rânduială întru dreapta credinţă. Avea 20 de ani când a rămas orfan de ambii părinţi, în grija lui rămânând atât gospodăria, cât şi sora mai mică. Cum deseori îşi punea întrebări despre calea pe care trebuie să o urmeze în viaţă, într-una din zile, după ce a ascultat cuvântul Sfintei Evanghelii în care Mântuitorul spune: “Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21), a considerat că acest îndemn îi era adresat direct. Şi-a împărţit averea săracilor, a dat-o pe sora lui în grija unei comunităţi de fecioare şi s-a retras în singurătate. În vremea aceea nu existau schituri şi mănăstiri, iar cei care alegeau viaţa ascetică, în post, rugăciune şi feciorie nu plecau din sat, ci îşi construiau mici colibe la marginea lor. O vreme, Sfântul Antonie a vieţuit într-o astfel de colibă sub ascultarea unui alt ascet din zonă însă, după un timp, a lăsat coliba şi s-a stabilit într-un mormânt idolesc abandonat ducând o viaţă de purificare interioară, cu post sever, rugăciune şi teribile lupte cu demonii.
Năzuind spre o izolare totală, pe când avea 35 de ani s-a stabilit într-o fortăreaţă părăsită la marginea deşertului, într-un loc numit Pispir, pe malul drept al Nilului, unde a petrecut 20 de ani de viaţă anahoretică. “Priveghea atât de mult, că de multe ori petrecea toată noaptea fără să doarmă şi aceasta făcând-o nu o dată, ci de multe ori, se minunau toţi de el. Mânca o singură dată pe zi după apusul soarelui. Dar se întâmpla să mănânce şi numai o dată la două zile, iar de multe ori la patru. Iar mâncarea lui era pâine şi sare; şi băutura, numai apă. Pentru dormit se îndestula cu o rogojină. Dar de cele mai multe ori se întindea pe pământ”, a scris ucenicul şi biograful său, Sfântul Atanasie cel Mare.
În anul 310 a plecat într-o călătorie la Alexandria, pentru a îmbărbăta martirii creştini prigoniţi de stăpânirea romană în timpul persecuţiei lui Maximin. Deşi nu era cărturar, a fost învăţătorul şi dascălul multor cărturari ai vremii, printre care s-a numărat şi Sfântul Atanasie, fiind “ca o albină înţeleaptă”, după cum l-a numit ucenicul său.
Doi ani mai târziu, s-a afundat mai mult în deşert, pe muntele Qalzam, nu departe de malul Mării Roşii, unde se găseşte azi mănăstirea care-i poartă numele unde a trăit până la moartea sa, petrecută în anul 356, nepărăsind locul decât pentru a-şi vizita ucenicii sau pentru a face o a doua călătorie la Alexandria, pentru a-l susţine pe Sf. Atanasie, greu persecutat de facţiunea pro-ariană.
Înainte de trecerea la Domnul, Sfântul Antonie a lăsat ucenicilor un testament, rugându-i să-l îngroape într-un loc pe care să nu-l descopere nimeni. Ruga i-a fost ascultată, ucenicii păstrând taina locului în care a fost înhumat. Totuşi, în timpul lucrărilor de restaurare a mănăstirii Sfântului Antonie din Egipt, cercetătorii au ajuns la concluzia că mormântul s-ar afla sub sfânta masă a bisericii centrale a mănăstirii însă, din respect faţă de testament, locul a rămas pecetluit, aşa cum Sfântul şi-a dorit: “(...) voi îngropaţi trupul meu (...) nimeni să nu ştie locul, afară de voi singuri. Iar eu la Învierea morţilor îl voi lua nestricăcios de la Mântuitorul”.
