De patru decenii, Dinu Olărașu cântă. Și compune versuri. Cântă compunând versuri sau compune versuri cântând.
De regulă cântăreţii şi poeții au simțurile mai ascuțite, mai exaltat receptive, dorindu-şi mereu să scoată din tot ce-i înconjoară acel „sunet secund”, imperceptibil pentru cei mai mulți dintre noi, acel sunet care transformă cuvântul în muzică. Ba, viața însăși cei mai mulţi dintre ei şi-o trăiesc ca pe „un joc secund, mai pur”, ca-n versurile cu mii de nuanțe ale lui Ion Barbu.
De fapt, fiecare vers compus e trecut prin muzica sufletului, prin aburul simțirii, prin sclipirea minții, chiar dacă, mai apoi, nu este neapărat cântat la microfon în fața publicului, ci rămâne scrijelit pe foile albe ale volumelor sale de poezii. Aşa e lăsat de Dumnezeu pe pământ Dinu: să compună versuri şi să le cânte. Totul pentru bucuria oamenilor!
S-a născut la 18 februarie 1962, în Vulpășești, județul Neamț. Folk-ist din garda veche, aplaudat de mii de oameni prezenți în uriașe săli de spectacole sau pe stadioane, în vremea când evolua la Cenaclul „Flacăra” (1984-1985), Dinu n-a cântat niciodată un alt gen de muzică, decât cel care presupune un om și o chitară (asta neînsemnând că n-ar putea să fie sau n-a fost acompaniat și de alte instrumente).
O parte din copilărie și-a petrecut-o în Vulpășești, cutreierând imașurile din jurul așezării, simțind cu toți porii pulsația vie a naturii și ceva din „eternitatea” născută la sat. De aici, aplecarea spre poezie.
Mai apoi, cum tatăl său și-a găsit de lucru la mina din Bocșa, s-au mutat cu toții la Reșița. Cea care i-a prevestit că va face carieră în muzică a fost o doctoriță, care a intuit acest lucru văzându-i degetele numai. De scris versuri nu s-a lăsat, chiar dacă, o vreme, a lucrat alături de tatăl său.
Într-o zi, mama sa i-a dat bani să-și cumpere pantofi. A venit acasă cu o chitară. De aici a pornit totul. Când Cenaclul „Flacăra” a ajuns în Reșița, s-a făcut o preselecție și, din 30 de candidați, a fost ales Dinu. Drumul spre succes era deschis.
Ca poet, publică, încă din 1983, la Editura Albatros, volumul „Dăruit eternității pe fereastră”, urmat de alte zece volume de poezie, toate apărute după 1990.
Își adună cântecele în câteva albume de excepție (între care „Pur și simplu”, „Vizavi”, „Altcumva”, „Câmpia lucrurilor bune”) și este premiat în câteva rânduri: Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie; Cel mai bun cântec folk, „N-ai nevoie de prea multe...” (Premiile Muzicale Radio, ediția a cincea); Premiul de excelență (Festivalul „Om bun”).
Dar nu premiile (meritate, de altfel!) îl definesc pe Dinu Olărașu, ci vocea sa unică, inconfundabilă, caldă (dar puternică), sensibilitatea sa, talentul său. Când urcă pe scenă la Festivalul Folk You, din Vama Veche, mii de tineri îi cântă versurile, unduindu-se o dată cu marea, o dată cu luna, o dată cu stelele. Căci sensibilitatea lui Dinu e ca briza: înalță zmeie și răcorește suflete.
Astăzi este ziua sa, ziua în care împlineşte 59 de ani. Parafrazându-i versurile „N-ai nevoie de foarte multe, ca să fii fericit/E de-ajuns o mână de prieteni în asfințit”, am zice că astă seară Dinu va fi înconjurat de prieteni (in limita reglementarilor) care să-i serbeze trecerea prin viaţă. Și bine e că se întâmplă asta! La rându-ne, îi urăm cu toată dragostea ca mulți, mulți ani de acum încolo să-și poarte cântările, călătorindu-le, „Dincolo de orice vamă/Dincolo de da sau nu/Dincolo de toată lumea...”. La mulți ani și multe bucurii, Dinu!
