De mute ori aveam senzația că învingem, numai pentru că Țopescu era cel care comenta, că energia sa împlingea echipa (sau sportivul) la victorie. Probabil că și numărul tinerilor sportivi din țara noastră ar fi fost mai mic, pentru că n-ar fi exclus ca mulți părinți să-și fi îndreptat copiii spre diverse discipline sportive, tocmai datorită frumuseții descriptive a sportului arătată și comentată de Țopescu.
Dubla victorie mondială a echipei masculine de handbal a României, în anii 1970 și 1974, din vremea lui Gruia, Gațu, Birtalan etc., n-ar mai fi avut același farmec și n-ar mai fi fost trăită cu aceeași intensitate de către telespectatori, Olimpiadele de Iarnă din anii ’70-’80 n-ar mai fi avut aceeași strălucire (cu tot albul zăpezii!), Cupa Davis, din 1972, cu Năstase, Țiriac și Stan Smith, meciurile de box ale lui Ion Alexe, Constantin Dumitrescu, Alec Năstac cu celebrul boxer cubanez Teofilo Stevenson n-ar mai fi deșteptat atâta interes din partea iubitorilor acestui sport bărbătesc, dacă nu le-ar fi comentat Țopescu.
Însăși evoluția formidabilă a Nadiei Comăneci, cea care a luat prima notă de 10 din istoria mondială a Jocurilor Olimpice de la Montreal 1976 (vă dați seama ce emoții a trăit Țopescu, pe care le-a transmis la milioane de români, până când arbitrii au consfințit nota pe care tabela electronică nu fusese programată s-o afișeze?), așadar, evoluția incredibilă n-ar mai fi fost atât reliefată, atât de emoționantă, dacă ar fi lipsit acel fior, acel frison și acea mândrie națională pe care o insufla Țopescu, fie că-și propunea sau nu asta.
Fără comentariul antrenant, bine documentat, cu gradări ale vocii, cu ruperi de ritm aidoma jocului, cu strigăte sacadate la gol, sportul rege – fotbalul – n-ar mai fi avut acea splendidă îngemănare a imaginii cu vocea și, poate, Campionatele Mondiale și Europene ori Cupele Europene n-ar mai fi fost atât de așteptate și vizionate.
Asta până în 1983, când, la finalul meciului Suedia-România (scor 0-1) a avansat ideea ca unii jucători de fotbal, cu oferte clare de la importante cluburi de la vremea aceea (Benfica, Fiorentina, etc), ar putea juca în străinătate. A fost ultimul său comentariu la Tv până în 1990, deoarece a fost suspendat din Televiziunea Română, pe motiv că îndeamnă tinerii să plece din țară. De aceea, în 1986, când Steaua București câștiga Cupa Campionilor Europeni împotriva Barcelonei, transmisiei televizate de atunci i-au lipsit enorm comentariile, vocea și emoția lui Țopescu.
S-a născut la 26 martie 1937, în București, și, cum tatăl său a fost ofițer de cavalerie și membru al echipei hipice a României, a primit o educație sportivă și cazonă pe măsură, inclusiv pasiunea pentru hipism (a și câștigat două titluri de campion național, în 1960 și 1962, în concursurile hipice). După retragerea din activitatea competițională a devenit, din 1964, reporter sportiv la Televiziunea Română, comentând astfel șase ediții ale Jocurilor Olimpice de Vară și patru ale Jocurilor Olimpice de Iarnă.
A comentat peste 5000 de transmisii în direct de la cele mai importante evenimente sportive, a publicat peste 200 de articole cu subiect sportiv în presa scrisă, precum și volumele „Steaua, performanță și prestigiu” (1988), în colaborare cu Octavian Vintilă și „Fair play” (2003). În 2002, a apărut pe piață propria-i biografie, scrisă de Alexandru Răducanu și intitulată „Cristian Țopescu – Evenimente, succese, sancțiuni la microfonul Tv”. A obținut numeroase premii, după 1990, dintre care cele mai importante sunt înaintarea la gradul de general de brigadă (prin decretul semnat de președintele Traian Băsescu) și Decorația Regală „Nihil Sine Deo” , conferită de regele Mihai I.
Mâine este ziua în care împlinește 79 de ani. Să urăm multă sănătate, împliniri, zile liniștite celui care ne-a adus atâtea bucurii în suflete prin comentariile sale însuflețite, care ne făceau să fim mândri că suntem români, scoțându-ne din cenușiul cotidian și făcându-ne egalii lumii întregi. La mulți ani, domnule Cristian Țopescu!
