“Acest an care trece prin viețile noastre, ca un tren prin gările copilăriei, merită ținut minte. Dacă m-ar întreba cineva care a fost cel mai frumos moment, mi-ar fi greu să mărturisesc. Nu pentru că nu știu. Știu exact când s-a întâmplat să înțeleg pe de-a-ntregul, de un an și ceva încoace, după aproape cinci ani de ceață mai mult sau mai puțin densă, că are sens. Că viața are sens. Și a început să nu-mi mai fie frică de timp. O fi semn de maturizare.
În zilele ce vin, îmi doresc să stau aproape de ai mei, cu noua mea vârstă de 25 de ani, să-mi amintesc și să am curaj să fac planuri. Apoi, în lunile ce vin, îmi propun să nu schimb mai nimic, pentru că sentimentul zilei de azi îmi e de-ajuns: să merg înainte cu Flacăra lui Adrian Păunescu, să fiu în continuare nehotărâtă, oricât de enervant ar fi, să nu știu totdeauna încotro să o iau dimineața, dar să îmi fie clar mereu unde vreau să mă întorc seara. În anii ce vin, multe se vor schimba și multe ceasuri se vor reseta. Cronometrele se vor umple de nume și de prenume, dar câmpiile Olteniei vor rămâne așa cum sunt. Și ne vor aștepta, ca până acum. Mi-e dor de tata și mi-e dor de sora mea Ioana. Sărbătorile rămân incomplete fără ei, dar noi sper să începem să redevenim compleți.
Am 25 de ani. Vârstă rotundă. De acum înainte, tata nu ar trebui să se mai teamă că mă voi lovi de colțul mesei. Sărbători liniștite tuturor! Nu trebuie să fim mai buni de Crăciun. Trebuie să fim. 25 decembrie 2015, Ana-Maria Păunescu”
