Spre deosebire de Oșelul (cu un debit de 5 l/s, vara), Valea Galbenă prezintă din start un debit sensibil superior (circa 50 l/s, vara), având, pe deasupra, și niște eșafodaje uriașe alcătuite din bușteni înțepeniți între pereții de stâncă. Drept urmare, echiparea traseului a trebuit să includă soluții pentru evitarea unor pasaje mai puțin îmbietoare. Asta nu înseamnă însă că de-a lungul traseului nu există câteva ”clenciuri”create special pentru a specula la maximum picanteriile pe care le poate oferi acest canion.
De pildă, un traverseu pe baza primei cascade, cu plecare direct din poziția ”aninat în spituri”, nu-ți oferă altă opțiune decât să ”străpungi” în rapel jetul cascadei și să continui coborârea plasat între peretele din față și pânza deasă de apă din spate. Dar asta încă nu e mare lucru! Mai problematic este să degajezi cât mai repede coborâtorul din coardă, când trebuie să traversezi din nou jetul de apă spre exterior, înotând în marmita adâncă de la bază. Dacă ”dușul” permanent al cascadelor nu-ți este suficient, o platformă metalică fixată cam la jumătatea celei de-a patra cascade, mult lateral față de jetul de apă, îți oferă posibilitatea ca, după ce te desprinzi din coardă, să plonjezi de la vreo șase metri înălțime direct într-o marmită foarte adâncă.
Dacă mai amintim și că la cascada a doua trebuie să deviezi rapelul mult spre dreapta, evitând astfel ca apa să te izbească de peretele unui jgheab strâmt aflat la baza verticalei (unii adoră totuși să se dea aici pe ”topogan”), socoteala acestui prim tronson poate fi considerată încheiată. Al doilea tronson pare mult mai dificil, însă și satisfacția parcurgerii lui este pe măsură. Astfel, plin de elan, te mai lansezi în rapel pe o cascadă, Aceasta te proiectează în galeria spațioasă a unei peșteri – tunelul din Valea Galbenei – unde te ia în primire bezna. Și dacă ar fi numai ea! Pentru că bezna ascunde o albie de calcar afurisit de alunecoasă peste care se scurge pelicula transparentă a râului.
În astfel de condiții ai putea lua poziția ”șezând”, lăsându-te să aluneci ca pe topogan, chestie care ar fi extrem de delectabilă, dacă pe sub apă nu ar exista gurile perfide ale unor galerii inundate, unde, dacă ești aspirat, acolo poate fi sfârșitul tragic al distracției. În concluzie, este mult mai sigur să avansezi pe uscat, pe malul stâng, care, de altfel, conduce la ultimul piton de rapel, la ieșirea din peșteră, aflată deasupra cascadei ”Evantai”. Dacă la capătul rapelului apuci să te degajezi din coardă și să traversezi înot gâldanul în care te-ar putea malaxa această ultimă cascadă, poți să răsufli ușurat: chiar dacă chipul tău a împrumutat ceva din culoarea Galbenei, ai ajuns la finalul canionului. Și, cum spuneam data trecută, pentru că acest sport nu se face la întâmplare, ci după reguli prestabilite, data viitoare vă vom oferi informații absolut necesare despre echipament, trasee, timpi, marcaje, etc
