Cu turlele răsucite în sus, Mănăstirea Curtea de Argeș sfredelește văzduhul ajungând până la porțile cerului lui Dumnezeu, cerând mântuire sufletelor Anei, Meșterului Manole și celor ”zece meșteri mari, calfe și zidari”.
Mănăstirea Curtea de Argeș, ctitorie a lui Neagoe Basarab (1512-1521), construcție masivă din piatră de Albești, ridicată de vestiți meșteri, supravegheați direct de către Domn, impresionează prin linia sa arhitectonică, reprezentând unul dintre cele mai frumoase monumente istorice din România, ”o adevărată Sf. Sofia munteană”, a cărei faimă, sporită de legenda Meșterului Manole, a trecut de mult hotarele țării.
Ca și înaintașii săi, Neagoe Basarab și-a legat pe veci numele de Curtea de Argeș, ctitorind una dintre capodoperele artistice de la noi și chiar din Europa, intrând, la rându-i, în conștiința populară ca erou de baladă.
Cine intră pe porțile largi ale mănăstirii, nu știe ce să admire mai întâi: dorința de perfecțiune a domnitorului sau jertfa sublimă a lui Manole? Oricum, motivele care l-au determinat pe evlaviosul domn să ridice acest sfânt lăcaș sunt mărturisite în slovele pisaniei, ce se află pe fațada de apus, în partea dreaptă a intrării în pronaos.
Așa cum se înfățișează în prezent, biserica este alcătuită dintr-un pronaos, contopit organic cu construcția propriu-zisă, ai cărei stâlpi interiori susțin o turlă de mijloc și două turnulețe laterale care încununează fațada de apus a bisericii.
Acestea din urmă, prin podoaba lor exterioară, răsucite ca o mare împletitură de fibre groase de zidărie, la prima vedere, dau impresia că stau să cadă unul asupra celuilalt și că se înșurubează în tăriile cerului.
Restul bisericii și altarul – cu abside care îi împlinesc forma de cruce – susțin de asemenea o turlă înaltă, a cărei îmbinare cu ansamblul se face prin bolți, dând un tot arhitectonic de o zveltețe inegalabilă.
În fața intrării se află un aghiasmatar deschis, sprijinit pe patru coloane, lucrat în marmură de felurite tonuri și desene. Precum întreaga biserică, și aceasta reprezintă o admirabilă operă de artă.
Văzut dinspre apus, aghiasmatarul cu învelitoarea din plumb și crucea aurită se proiectează pe cele 12 trepte, care urcă spre intrarea în sfântul lăcaș și pe rama care o îmbracă , asemeni unui portal aplicat.
Deasupra, depășind bordurile scurte ale acoperișului așezate pe mai multe rânduri paralele de cizeluri, construcția bisericii crește într-o suită de volume și suprafețe, pe care se înalță cele patru turle.
Acoperișul turlelor, bogat împodobit, pare ieșit din mâna unor aurari, iar lanțurile care susțin crucile sunt aidoma șerpilor care l-au sugrumat cândva pe bătrânul Laocoon. De aici s-a aruncat, făcându-se frate cu văzduhul, Meșterul Manole.
Ceva mai în vale, peste stradă, fântâna sa răcorește trecătorii însetați.
Pustiit de zidirea Anei, cu deșertăciunea gândului de neatingere a perfecțiunii în minte, s-a runcat în gol fără frica suicidului condamnat de canoanele bisericești.
Căci el își împlinise, ca și Iisus, destinul trasat de Însuși Domnul. Îi desăvârșise creația. ”Și unde-a căzut/Măre s-a făcut /O fântână lină/Cu apă puțină/Cu apă sărată/ De lacrimi udată...”
