Pentru oricare turist, Timișoara este o simbioză între vechi și nou, cu biserici, catedrale și clădiri, unde timpul stă cuibărit de secole, cu parcuri și piețe pline de flori, dar și cu imobile ridicate doar din beton și sticlă.
Atestată documentar în 1212 în diploma lui Andrei II, numele Timișoarei derivă de la Castrul Temesiensis (cetatea de pe Timiș), fapt curios, căci orașul este așezat pe râul Bega.
Trecută prin foc și sabie de marea năvală a tătarilor din anul 1241, cetatea Timișoarei se reface, la începutul secolului al XIV-lea devenind chiar reședință regală pentru Carol Robert d’Anjou. Pe toată durata Evului mediu orașul a fost un mare centru economic și militar al Banatului.
Însă cel care a pus umărul voinicește la dezvoltarea ei a fost Iancu de Hunedoara care, prin mila Domnului și voia norodului, în 1441, a ajuns voievod al Transilvaniei și comite al Timișoarei.
Pe firul vremii, un alt moment în trecutul orașului l-a constituit marea răscoală țărănească condusă de Gheorghe Doja, sub zidurile întărite ale cetății oastea țărănească a fost înfrântă, consumându-se astfel și ultimul ei episod.
De-a lungul secolelor, cetatea a suferit multe asedii, dar cucerită a fost numai de două ori, de turci în 1552 și de austrieci în 1716, an care marchează începutul ocupației imperiului habsburgic.
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, orașul a cunoscut o puternică dezvoltare industrială, ștințiifică, culturală. De remarcat faptul că, în 1884, Timișoara a fost primul oraș din Europa iluminat electric.
A cunoscut apoi sărăcia și ororile aduse de cele două războaie mondiale și vitregia regimului comunist. În 1989, însă, cu timișorenii timpul nu a mai avut răbdare. Din balconul Operei s-a lansat sloganul „azi în Timișoara, mâine-n toată țara...”
Ca în oricare oraș al lumii, centrul este cel mai cunoscut loc public. Și de către localnici, dar și de cei dinafară. Pentru Timișoara și timișoreni, Piața Operei înseamnă „Km 0”. Iar dacă se gândesc la zilele lui 89, atunci cu atât mai mult o definesc a fi punctul 0 al Revoluției.
Întreaga zonă între Catedrala Metropolitană Ortodoxă și Operă (deși înainte de 90 pe aici circulau tramvaie și autobuze) este pietonală și, fiind așezată ultracentral, este locul predilect pentru plimbare, odihnă, pentru flecăreală, al celor mai mulți dintre timișoreni.
Și nu credem că există un locuitor care să nu se fi așezat măcar o dată pe una dintre băncile umbrite de pomi și parfumate de rondurile de flori multicolore, bănci rânduite de o parte și de alta a gazoanelor înverzite ce țin cât e strada de lungă! Magazine și buricuri șic, cu marfă de cea mai bună calitate, dar și la prețuri destul de piperate, străjuiesc artera.
Berării, baruri și terase îți fac cu ochiul îmbiindu-te să le devii client, dacă bine-nțeles te țin buzunarele! La mică distanță de Catedrală, prin spatele acesteia, curge râul Bega, al cărui curs mijlociu și inferior este canalizat, fiind totodată amenajat pentru navigație.
Și dacă tot s-a pomenit de berării, musai trebuie amintit faptul că în toată perioada însorită a anului timișorenii iau cu asalt terasele de pe malul apei, pentru a-și potoli setea cu o bere rece, la butoi. Poți să stai la umbra deasă a sălciilor sau să te plimbi liniștit cu vaporașul pe luciul apelor Begăi. (urmarea reportajului îl citiţi, data viitoare, tot pe www.miscareaderezistenta.ro)
