Ceea ce face conferințele TED să se bucure de o mare popularitate în rândul utilizatorilor de internet este tocmai libertatea de gândire și expresie, acel think outside the box, prin care personalitățile lumii contemporane își expun public experiențele de viață, opiniile, pasiunile.
În condițiile menționate, decizia TED de a interzice publicarea online a discursului lui Nick Hanauer, un bogat antreprenor american din Seattle, susținut la 1 martie 2012, a venit cu totul neașteptat. La vremea aceea, discursul lui Hanauer fiind considerat controversant, pentru că dezmințea ideea conform căreia bogăția celor mai înstăriți oameni ai lumii ar genera și bunăstarea celorlalți membri ai societății.
Totuși, doi ani mai târziu, Hanauer și-a putut expune modelul economic capitalist pe care îl propune pentru însănătoșirea economiei și care, în opinia sa, va asigura bunăstarea unei pături mai largi sociale. Hanauer avertizează că inegalitățile prezente în societatea contemporană sunt similare cu cele existente în Franța pre-revoluționară și că posibilitatea unei explozii sociale de amploarea celei din 1789 crește pe zi ce trece.
Vă prezentăm și transcriptul discursului, editat, pentru a mai bună cursivitate.
TRANSCRIPT
Probabil nu mă cunoaşteţi, sunt unul din cei 0,1% despre care aţi auzit şi aţi citit, şi sunt, prin orice definiţie, un plutocrat. În această seară, vreau să mă adresez direct altor plutocraţi, celor ca mine, deoarece se pare că este timpul ca noi toţi să avem o discuţie. Ca majoritatea plutocraţilor, şi eu sunt un capitalist mândru şi lipsit de regrete. Am fondat, co-fondat şi finanţat peste 30 de companii într-o gamă largă de industrii. Am fost primul investitor în Amazon.com din afara familiei. Am co-fondat o companie denumită aQuantive pe care am vândut-o companiei Microsoft pentru 6,4 miliarde dolari. Prietenii mei şi eu deţinem o bancă. Vă spun asta - (Râsete) - De necrezut, nu?
Vă spun asta pentru a vă arăta că viaţa mea este ca a majorităţii plutocraţilor. Am o perspectivă largă a capitalismului şi a afacerilor, şi am fost răsplătit în mod obscen pentru asta cu o viaţă pe care majoritatea dintre voi nici nu puteţi să v-o imaginaţi: mai multe case, un yaht, propriul meu avion, etc. Dar, să fim cinstiţi: nu-s cea mai inteligentă persoană pe aţi întâlnit-o. Cu certitudine, nu muncesc cel mai mult. Am fost un student mediocru. Nu mă pricep deloc la tehnică. Nu pot să scriu nici măcar un cuvânt de cod. Cu adevărat, succesul meu e consecinţa unui noroc spectaculos, a naşterii, a circumstanţelor şi a sincronizării. Dar, sunt de fapt destul de bun la câteva lucruri. Unul, am o toleranţă neobişnuit de ridicată la risc, şi altul este că am o bună intuiţie despre ce se va întâmpla în viitor, şi cred că această intuiţie despre viitor este esenţa unui bun antreprenoriat.
Ce văd eu în viitor, mă întrebaţi? Văd furci, mulţimi furioase cu furci ridicate, deoarece, în timp ce oamenii ca noi, plutocraţii trăiesc dincolo de orice vis, restul de 99% al compatrioţilor noştri rămân din ce în ce mai în urmă. În 1980, cei 1% mai bogaţi americani deţineau cam 8% din venitul naţional, în timp ce, cei 50% mai săraci americani deţineau 18%. Treizeci de ani mai târziu, cei 1% mai bogaţi deţin peste 20% din venitul naţional, în timp ce cei mai săraci 50% din americani deţin 12% sau 13%. Dacă tendinţa continuă, cei mai bogaţi 1% vor deţine peste 30% din venitul naţional în alţi 30 de ani, în timp ce cei mai săraci 50% din americani vor deţine doar 6%.
Vedeţi, problema nu-i că avem o oarecare inechitate. O oarecare inechitate este necesară pentru o democraţie capitalistă înalt-funcţională. Problema este că inechitatea se găseşte azi la cote istorice maxime şi situaţia se înrăutăţeşte cu fiecare zi. Şi dacă bogăţia, puterea şi venitul continuă să se concentreze la vârf, societatea noastră se va schimba dintr-o democraţie capitalistă într-o societate rentieră neo-feudală, exact ca în Franţa secolului XVIII. Asta era Franţa înaintea revoluţiei şi a mulţimilor cu furci.
Deci am un mesaj pentru colegii mei plutocraţi, pentru oricine trăieşte sub un clopot de sticlă: Treziţi-vă! Nu poate dura. Dacă noi nu facem nimic să reparăm inechităţile economice evidente din societatea noastră, furcile vor veni asupra noastră, pentru că nicio societate liberă şi deschisă nu poate susţine pe termen lung acest tip de inegalitate economică în creştere. Nu s-a întâmplat niciodată. Nu există astfel de exemple. Arătaţi-mi o societate extrem de inegală, şi vă voi arăta un stat poliţienesc sau o revoltă. Furcile vor veni asupra noastră dacă nu îi acordăm ateţie. Nu se pune problema dacă, ci când. Şi va fi teribil când vor veni pentru oricine, dar, mai ales pentru oameni ca noi, plutocraţii.
Ştiu că probabil par a fi un binefăcător liberal oarecare. Nu sunt. Nu aduc un argument moral că inegalitatea economică e greşită. Ce argumentez este că inegalitatea economică în creştere e o prostie şi, în cele din urmă, autodistructivă. Creşterea inegalităţii nu numai că ne măreşte riscurile de a avea parte de furci, dar este, de asemenea, teribilă şi pentru afaceri. Modelul pentru noi, băieţii bogaţi, ar trebui să fie Henry Ford. Atunci când Ford a introdus salariul de 5 dolari pe zi, care era dublul câştigului mediu din acel timp, el nu numai că a crescut productivitatea fabricilor sale, i-a şi transformat pe muncitorii exploataţi, săraci, într-o clasă de mijloc înfloritoare, care îşi permitea acum să cumpere produsele pe care le fabricau. Ford a intuit ceea ce noi ştim acum că este adevărat, că o economie funcționează ca un ecosistem şi este caracterizată prin acelaşi tip de feedback pe care le găsiţi într-un natură, un feedback între cumpărători şi afaceri. Creşterea salariilor creşte şi cererea, care creşte angajările, care, la rândul lor, cresc salariile şi cererea şi profiturile, şi acest cerc al unei prosperităţi înfloritoare este exact ce lipseşte recuperării economice de astăzi.
De aceea avem nevoie să abolim politicile de scurgere a veniturilor, care domină ambele partide politice şi să adoptăm ceva ce eu denumesc economia de mijloc. Economia de mijloc respinge ideea economică neo-clasică conform căreia economiile sunt eficiente, liniare, mecanice, că tind spre echilibru şi justeţe, și în schimb să adoptăm ideea secolului XXI că economiile sunt complexe, adaptive, ecosistemice, că au tendinţa să fugă de echilibru şi se îndreaptă spre inegalitate că nu sunt deloc eficiente, dar că devin eficiente, dacă sunt bine administrate. Perspectiva secolului XXI ne permite să vedem clar: capitalismul nu funcţionează prin alocarea eficientă a resurselor existente. Funcţionează prin crearea eficientă de noi soluţii la problemele umane. Geniul capitalismului rezidă în faptul că este un sistem evoluţionist care găseşte soluţii. Îi răsplăteşte pe oameni pentru că rezolvă problemele altor oameni. Diferenţa între o societate săracă şi o societate bogată, evident, e gradul în care acea societate a generat soluţii sub forma produselor pentru cetăţenii săi. Suma soluţiilor pe care le avem în societatea noastră este, cu adevărat, bogăţia noastră, şi asta explică de ce companii precum Google şi Amazon şi Microsoft şi Apple şi întreprinzătorii care au creat aceste companii au contribuit atât de mult la prosperitatea naţiunii noastre.
Această perspectivă a secolului XXI face clar, de asemenea, că, ce gândim că este creştere economică este cel mai bine înţeles ca ritmul în care rezolvăm probleme. Dar, acest ritm este total dependent de câte persoane care rezolvă sisteme, capabili, avem şi, astfel, de câţi concetăţeni de ai noştri participă activ, ca întreprinzători care pot oferi soluţii şi în calitate de consumatori care să le consume. Dar acest lucru care maximizează participatrea nu are loc accidental. Nu se întâmplă de la sine. Solicită efort şi investiţii, şi de aceea toate democraţiile capitaliste prospere sunt caracterizate prin investiţii masive în clasa de mijloc şi în infrastructura de care depind.
Noi, plutocraţii, avem nevoie să lăsăm această scurgere economică în urma noastră, această ideee că, cu cât ne merge nouă mai bine cu atât mai bine le merge tuturor celorlalţi. Nu este adevărat. Cum ar putea fi? Căştig de 1.000 ori mai mult decât salariul mediu, dar, nu cumpăr de 1.000 ori mai multe lucruri, nu-i aşa? De fapt, am cumpărat două perechi de pantaloni de tipul celor pe care îi port acum, pe care partenerul meu Mike îi denumeşte pantalonii mei de manager. Aş fi putut cumpăra 2.000 de perechi, dar, ce aş face cu ei? De câte ori mă pot tunde? Cât de des pot lua cina în oraş? Nu contează cât de bogaţi pot fi câţiva plutocraţi, nu vom putea niciodată să propulsăm o mare economie naţională. Numai o clasă de mijloc prosperă poate face acest lucru. Nu se poate face nimic, ar putea spune prietenii mei plutocraţi. Henry Ford a trăit în alte vremuri. Poate nu putem face unele lucruri. Poate putem face unele lucruri. Pe 19 iunie 2013, am publicat în Bloomberg un articol pe care l-am scris, "Pledoaria capitalistului pentru un salariu minim de 15 dolari". Bunii oameni de la revista Forbes, printre cei mai mari admiratori ai mei, au numit-o "Propunerea aproape nebună a lui Nick Hanauer", Şi totuşi, după doar 350 de zile după ce a fost publicat articolul, primarul oraşului Seattle, Ed Murray, a aprobat o ordonanţă prin care a crescut salariul minim în Seattle la 15 dolari pe oră, mai mult decât dublul ratei federale de 7,25 dolari. Cum s-a întâmplat asta, se pot întreba oamenii rezonabili. S-a întâmplat, deoarece o parte din noi şi-a adus aminte că în clasa de mijloc este sursa creşterii şi prosperităţii în economiile capitaliste. Le-am adus aminte că atunci când muncitorii au bani, afacerile au mai mulţi clienţi, şi au nevoie de mai mulţi angajaţi. Le-am adus aminte că, dacă afacerile plătesc angajaţilor salarii rezonabile, contribuabilii sunt eliberaţi de povara finanţării programelor de sărăcie, precum bonurile de masă şi asistenţa medicală şi asistenţa de chirie de care acei angajaţi au nevoie. Le-am adus aminte că angajaţii care au salarii de subzistenţă sunt contribuabili teribili, şi că atunci când creşti salariul minim pentru toate afacerile, toate afacerile au de câştigat şi, totuşi, toate pot concura.
Reacţia este că creşterea salariului minim presupune pierderea de locuri de muncă. Corect? Politicienii voştri întotdeauna se fac ecoul acelei idei de scurgere a banilor, spunând: „Ei bine, dacă creşti preţul angajărilor, ghici ce se întâmplă? Pierzi multe din ele".
Sunteţi siguri? Deoarece există ceva dovezi contrare. Din 1980, salariile CEO din ţara noastră au crescut de la 30 ori salariile medii la de 500 ori. Asta a crescut preţul angajărilor. Şi totuşi, din cunoştinţele mele, nu am văzut niciodată ca vreo companie să-şi externalizeze sarcinile de CEO, să-şi automatizeze sarcinile acestora, să-şi exporte slujbele în China. De fapt, se pare că angajăm mai mulţi directori şi administratori seniori decât oricând. La fel şi în cazul angajaţilor din servicii şi a celor din serviciile financiare, care câştigă de multe ori mai mult decât salariul mediu şi totuşi angajăm din ce în ce mai mulţi, aşa încât e clar că puteţi creşte preţul angajării şi să obţineţi mai mult prin aceasta.
Ştiu că majoritatea oamenilor cred că salariul minim de 15 dolari e un experiment economic nebun, riscant. Nu suntem de acord. Noi credem că salariul minim de 15 dolari din Seattle este, de fapt, continuarea unei politici economice logice. Îi permite oraşului nostru să îi dea un picior în fund oraşului vostru. Deoarece, vedeţi, statul Washington are deja cel mai mare salariu minim dintre toate statele naţiunii noastre. Noi le plătim tuturor angajaţilor 9,32 dolari, care e cu 30% mai mult decât minimul federal de 7,25 dolari, dar, crucial, cu 427% mai mult decât minimul federal de salarii din bacşişuri, de 2,13 dolari. Dacă cei care sunt fideli ideii scurgerii banilor aveau dreptate atunci statul Washington ar trebui să aibe un şomaj masiv. Seattle ar trebui să alunece în ocean. Şi totuşi, Seattle este oraşul cu creşterea cea mai rapidă din ţară. Statul Washington generează locuri de muncă în afacerile mici într-un ritm mai ridicat decât orice alt oraş mare din ţară. Afacerea restaurantelor din Seattle? Explozivă. De ce? Deoarece legea fundamentală a capitalismului spune că atunci când muncitorii au mai mulţi bani, afacerile au mai mulţi clienţi şi au nevoie de mai mulţi angajaţi. Atunci când restaurantele le plătesc angajaţilor lor suficient aşa încât chiar şi ei să-şi permită să mănânce în restaurante, asta nu este rău pentru afacerea restaunantelor. Asta este bine pentru ea, în ciuda a ceea ce v-ar putea spune unii proprietari de restaurante.
Este mai complicat decât v-o spun eu? Sigur că este. Sunt o mulţime de elemente dinamice în joc. Dar, vă rog, putem înceta să insistăm că, dacă angajaţii cu salarii de subzistenţă câştigă mai mult, şomajul va exploda, iar economia se va prăbuşi? Nu sunt dovezi în acest sens. Cel mai insidios lucru despre economia scurgerii banilor nu e afirmaţia că, dacă bogaţii devin mai bogaţi, toată lumea o duce mai bine. E afirmaţia făcută de acei care se opun oricărei creşteri a salariului minim căci, dacă săracii devin mai bogaţi, asta va fi rău pentru economie. Este un non-sens. Aşa încât, putem, vă rog, să ne lipsim de această retorică care spune că tipii bogaţi, ca mine şi prietenii mei plutocraţi au făcut ţara noastră? Noi, plutocraţii ştim, chiar dacă nu ne place să admitem în public, că dacă am fi fost născuţi în altă parte, nu aici, în Statele Unite, am fi putut foarte bine să fim vreun tip cu picioarele goale pe marginea unui drum murdar, vânzând fructe. Nu-i vorba că ei n-au întreprinzători buni în alte locuri, chiar în locuri foarte, foarte sărace. ci doar că asta este tot ce clienţii acelor întreprinzători îşi pot permite.
Deci iată o idee pentru un nou tip de economii, un nou tip de politică pe care eu o denumesc noul capitalism. Hai să recunoaştem, capitalismul bate alternativele, dar şi că, de asemenea, cu cât includem mai mulţi oameni atât ca întreprinzători, cât şi în calitate de clienţi, cu atât mai bine funcţionează. Hai să reducem prin toate mijloacele mărimea guvernului, dar nu prin ciuntirea programelor de sărăcie, ci prin asigurarea că angajaţii sunt plătiţi suficient aşa încât ei nu mai au nevoie de acele programe. Hai să investim suficient în clasa de mijloc pentru a face economia noastră mai echitabilă şi mai inclusivă, şi, prin echitabilitate, mai competitivă, şi de mai multe ori cu adevărat competitivă, mai capabilă să genereze soluţii pentru problemele umane, care sunt adevăratele motoare ale creşterii şi prosperităţii. Capitalismul este cea mai mare tehnologie socială inventată vreodată pentru a crea prosperitate în societăţile umane, dacă sunt bine conduse, dar capitalismul, datorită dinamicilor fundamentale multiplicative ale sistemelor complexe, tinde spre inegalitate inexorabilă, concentrare şi colaps. Sarcina democraţiilor este să maximizeze incluziunea celor mulţi pentru a crea prosperitate, nu să le permită câtorva să acumuleze bani. Guvernul chiar crează prosperitate şi creştere
Prin crearea condiţiilor care permit atât întreprinzătorilor, cât şi clienţilor lor să prospere. Echilibrarea puterii capitaliştilor, ca mine şi a angajaţilor, nu-i rea pentru capitalism. Este esenţială pentru el. Programe precum un salariu minim rezonabil, asistenţă medicală la preţuri accesibile, concedii medicale plătite, şi taxarea progresivă, necesară pentru a plăti importanta infrastructură necesară educării clasei de mijloc, R şi D, care sunt unelte indispensabile pe care capitaliştii vicleni ar trebui să le îmbrăţişeze pentru a propulsa creşterea, deoarece nimeni nu beneficiază de ea ca noi.
Mulţi economişti ar dori să crezi că domeniul lor este o ştiinţă obiectivă. Nu sunt de acord, şi cred că asta este atât o unealtă pe care oamenii o utilizează pentru a pune în aplicare şi a codifica preferinţele şi prejudecăţile noastre sociale şi morale despre statut şi putere, de care unii plutocraţi, ca mine, au avut întotdeauna nevoie pentru a găsi poveşti convingătoare pe care să le spună oricărui altcuiva despre de ce poziţiile noastre relative sunt din punct de vedere moral drepte şi bune pentru toată lumea: precum, noi suntem indispensabili, creatorii de locuri de muncă, şi voi nu sunteţi; precum, tăierile de taxe pentru noi crează creştere, dar investiţiile în voi vor creşte rapid datoria noastră şi va falimenta marea noastră ţară; că noi contăm; că voi nu contaţi. De mii de ani, aceste poveşti au fost denumite dreptul divin. Astăzi, noi am sifonat economia. Cât de evidentă, de transparentă autoservire sunt toate acestea. Noi, plutocraţii, avem nevoie să vedem că Statele Unite ale Americii ne-au făcut pe noi nu vicecersa; că o clasă de mijloc înfloritoare este sursa prosperităţii în economiile capitaliste, nu o consecinţă a ei. Şi nu ar trebui să uităm niciodată că şi cei mai buni dintre noi, în cele mai proaste circumstanţe sunt desculţi pe marinea unui drum murdar, vânzând fructe.
Colegi plutocraţi, cred că, poate este timpul ca noi să ne reangajăm faţă de ţara noastră să ne dedicăm unui nou tip de capitalism care este și mai inclusiv şi mai eficient, un capitalism care va asigura că economia Americii rămâne cea mai dinamică şi prosperă din lume. Să ne asigurăm viitorul pentru noi înşine copiii noştri şi copiii lor. Sau, putem să nu facem nimic, să ne ascundem în comunităţile noastre închise şi şcolile private, să ne bucurăm de avioanele şi yahturile noastre - sunt distractive - şi să aşteptăm mulțimile înarmate cu furci.
