În timp ce atenția criticilor s-a concentrat adesea pe Ursula von der Leyen, o mare problemă a Europei pare să fie și Kaja Kallas, vicepreședintă a Comisiei Europene și Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe. Cu un discurs belicos și o viziune unilaterală asupra conflictului din Ucraina, Kallas a ajuns să simbolizeze deriva autoritară și lipsa de legitimitate democratică a conducerii europene. Originară dintr-o familie estoniană care a prosperat sub regimul sovietic – tatăl său fiind un fost înalt funcționar sovietic și apoi prim-ministru al Estoniei –, Kallas a urmat un traseu politic influențat de moștenirea sa de elită. În loc să aducă echilibru și prudență într-un moment geopolitic sensibil, ea promovează o politică externă agresivă care riscă să izoleze Europa și să submineze credibilitatea sa globală. De la retorica antirusească obsesivă la gafele internaționale și dublul standard flagrant, prestația sa ridică întrebări nu doar despre competențele sale, ci mai ales despre sistemul care a propulsat-o în fruntea diplomației europene, scrie Unherd
Chiar dacă Ursula von der Leyen a supraviețuit ieri votului de neîncredere, rezultatul a scos la iveală nemulțumiri tot mai mari, din mai multe grupuri politice, față de conducerea ei tot mai autoritară. Sprijinul pentru președinta Comisiei Europene este în scădere.
Cea mai notabilă schimbare a venit din partea grupului conservator ECR, din care face parte și partidul Frații Italiei al premierului Giorgia Meloni. Deși eurodeputații acestui grup au sprijinit-o anterior pe von der Leyen în mai multe inițiative-cheie, de această dată foarte puțini au votat împotriva moțiunii de cenzură, majoritatea preferând să o evite. La fel de semnificativ a fost și sprijinul primit de moțiune dincolo de sponsorii săi populiști de dreapta: mai mulți europarlamentari din grupul Stânga, precum și deputați neafiliați din zona stângii populiste, din Germania și alte țări, au susținut-o. În total, von der Leyen a obținut susținerea a 360 de eurodeputați - cu 40 mai puțini decât la realegerea sa din 2024.
Un punct de convergență între aceste forțe politice, altfel divergente, este opoziția comună față de poziția belicoasă a Comisiei în conflictul Rusia–Ucraina. De altfel, moțiunea de cenzură a menționat și propunerea Comisiei de a activa o clauză de urgență din tratatul UE pentru a exclude Parlamentul European din procesul de aprobare a unui plan de împrumut în valoare de 150 de miliarde de euro, destinat consolidării achizițiilor comune de armament ale statelor membre - în principal pentru a susține efortul militar ucrainean.
Este important de menționat că moțiunea de cenzură nu s-a adresat doar Ursulei von der Leyen, ci întregii Comisii Europene - în special numărului doi din executivul comunitar, Kaja Kallas, vicepreședintă a Comisiei și Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe, adică echivalentul unui ministru de externe al UE.
Kallas, fostă prim-ministră a Estoniei - o țară cu doar 1,4 milioane de locuitori, mai puțini decât are Parisul - a fost confirmată în decembrie anul trecut ca noul Înalt Reprezentant al UE pentru Politica Externă. De atunci, a ajuns să întruchipeze, mai clar decât oricine altcineva, amestecul toxic de incompetență, irelevanță și obtuzitate ideologică al Uniunii Europene.
Într-un moment în care războiul din Ucraina este, fără îndoială, principala provocare de politică externă a Europei, e greu de imaginat o persoană mai nepotrivită pentru acest rol decât Kallas, a cărei ostilitate viscerală față de Rusia frizează obsesia. Chiar din prima zi în funcție, în timpul unei vizite la Kiev, ea a scris pe rețelele sociale: „Uniunea Europeană vrea ca Ucraina să câștige acest război” - o declarație care a stârnit imediat neliniște la Bruxelles, unde oficialii au considerat-o în dezacord cu pozițiile consolidate ale UE la doi ani de la începutul războiului. „Se comportă în continuare ca un prim-ministru”, a comentat un diplomat.
Cu doar câteva luni înainte de numirea sa, Kallas propunea dezmembrarea Rusiei în „state mici”, iar de atunci a cerut în repetate rânduri restabilirea completă a granițelor Ucrainei din 1991, inclusiv recucerirea Crimeei - o poziție care exclude din start orice posibilitate de negociere. Chiar și Donald Trump a recunoscut că aderarea Ucrainei la NATO este imposibilă, însă Kallas insistă că acest obiectiv trebuie menținut - în ciuda faptului că a reprezentat o linie roșie pentru Rusia de aproape două decenii. Ea a mers până la a declara că „dacă nu mai ajutăm Ucraina, mai bine începem să învățăm rusă”. Asta în condițiile în care Rusia nu are niciun motiv strategic, militar sau economic să atace Uniunea Europeană.
La începutul acestui an, Kallas a denunțat eforturile președintelui Trump de a negocia încetarea războiului, respingându-le ca pe o „înțelegere murdară” - ceea ce explică de ce secretarul de stat american Marco Rubio și-a anulat brusc întâlnirea programată cu ea în luna februarie.
Fixarea obsesivă a lui Kallas pe Rusia a făcut-o practic mută în privința oricărei alte chestiuni de politică externă. După cum a observat Ian Proud, fost diplomat britanic care a activat la Ambasada Regatului Unit din Moscova între 2014 și 2019, ea pare a fi un „Înalt Reprezentant obsedat de o singură temă”, „interesat doar de menținerea politicii europene de zece ani de neimplicare față de Rusia, indiferent de costurile economice”.
Retorica ei agresivă și unilaterală - adesea exprimată fără consultarea prealabilă a statelor membre - a înstrăinat nu doar guvernele deschis sceptice față de UE și NATO, precum cele din Ungaria și Slovacia, ci și țări precum Spania și Italia, care, deși în linii mari aliniate la politica NATO privind Ucraina, nu împărtășesc viziunea lui Kallas asupra Moscovei ca amenințare iminentă la adresa Uniunii Europene. „Dacă o asculți, ai impresia că suntem în război cu Rusia, ceea ce nu este poziția oficială a UE”, s-a plâns un oficial european.
Tehnic vorbind, rolul Înaltului Reprezentant este să reflecte consensul statelor membre, ca o extensie a Consiliului, nu să acționeze pe cont propriu ca un factor de decizie supranațional. Totuși, Kallas interpretează acest rol altfel, acționând în mod repetat ca și cum ar vorbi în numele tuturor europenilor - o abordare de sus în jos, antidemocratică, ce reflectă o tendință autoritară mai largă, accentuată de Ursula von der Leyen.
În ciuda declarațiilor sale despre apărarea democrației, Kallas nu are niciun mandat democratic. Nu doar că nu a fost aleasă în funcția actuală, dar partidul ei - Partidul Reformist Estonian - a obținut mai puțin de 70.000 de voturi la ultimele alegeri pentru Parlamentul European, reprezentând sub 0,02% din populația europeană. Cu toate acestea, von der Leyen și-a umplut Comisia cu oficiali baltici de aceeași orientare ideologică - proveniți dintr-o regiune cu puțin peste șase milioane de locuitori - cărora le-a încredințat posturi-cheie în domeniile apărării și politicii externe. Aceste numiri reflectă o alianță strategică între ambițiile centralizatoare ale Ursulei von der Leyen și viziunea ultrabelicoasă a clasei politice baltice. Ambele părți împărtășesc o fidelitate absolută față de linia NATO și o ostilitate profundă față de orice formă de diplomație cu Moscova.
Zelul antirusesc al lui Kallas a făcut-o o alegere firească pentru acest post. Dar rar se menționează faptul că familia ei nu a fost, de fapt, victima opresiunii sovietice, ci a dus o viață relativ confortabilă în cadrul aparatului sovietic - ceea ce ar putea fi considerată, fără exagerare, o clasă de mijloc sovietică.
De fapt, Kaja Kallas s-a născut într-una dintre cele mai influente familii politice din Estonia - o familie a cărei ascensiune a fost facilitată, în mare măsură, chiar de sistemul sovietic pe care ea îl demonizează astăzi. Tatăl său, Siim Kallas, a fost un membru influent al aparatului sovietic și ulterior o figură-cheie în politica estoniană post-sovietică, devenind în cele din urmă prim-ministru, iar apoi comisar european timp de peste un deceniu. Nu e de mirare că, imediat după terminarea studiilor, în 2010, Kaja a decis să intre în politică, aderând la Partidul Reformist - partidul tatălui ei - și că i-a urmat pașii, plecând la Bruxelles după ce a fost prim-ministră între 2021 și 2024. Cu greu poate fi ignorată impresia că avem de-a face cu o continuitate de elită și cu privilegii moștenite. Rămâne, de asemenea, întrebarea dacă poziția ei agresivă față de Rusia este una sinceră sau doar o mască pentru ambițiile personale.
O întâmplare aruncă o lumină deosebit de revelatoare asupra atitudinii geopolitice a lui Kallas. În 2023, pe când era încă prim-ministră, trei dintre cele mai importante ziare estoniene i-au cerut demisia după ce s-a aflat că firma de transport a soțului ei a continuat să facă afaceri cu Rusia după invadarea Ucrainei. Kallas a respins însă scandalul și a refuzat să demisioneze, susținând că nu a făcut nimic greșit, ceea ce a stârnit acuzații de ipocrizie: pe de o parte, cerea izolarea economică totală a Rusiei, iar pe de alta închidea ochii la legăturile de afaceri ale propriei familii cu Moscova.
Privind lucrurile în ansamblu, Kallas este profund nepotrivită pentru funcția pe care o ocupă - greșește dintr-o gafă în alta. Recent, a reușit să jignească aproape întreaga populație a Irlandei, sugerând că neutralitatea irlandeză s-ar datora faptului că această țară nu a trecut prin atrocități precum „deportări în masă” sau „suprimarea culturii și a limbii” - o afirmație bizară, având în vedere lunga istorie a dominației coloniale britanice și sângele vărsat în timpul conflictului nord-irlandez.
„Zelul antirusesc al lui Kallas a făcut-o o alegere firească pentru acest post.”
Unele gafe sunt însă mult mai grave. Într-o întâlnire recentă cu ministrul chinez de externe, Wang Yi, Kallas a cerut Chinei să condamne acțiunile Rusiei în Ucraina și să se alinieze „ordinii internaționale bazate pe reguli”. Yi, de obicei reținut în ton, i-a răspuns tăios, amintind că Beijingul nu a oferit sprijin militar Moscovei - dar nici nu are intenția de a vedea Rusia învinsă, întrucât aceasta ar atrage asupra Chinei furia Occidentului. Este posibil să fi făcut aluzie la o declarație anterioară a lui Kallas: „Dacă Europa nu poate învinge Rusia, cum ar putea face față Chinei?”. Faptul că un oficial european de rang înalt exprimă viziuni atât de tranșante și conflictuale denotă o lipsă uimitoare de finețe diplomatică.
Faptul că Kallas s-a simțit confortabil să țină lecții Chinei despre dreptul internațional și „ordinea bazată pe reguli” trădează nu doar o orbire față de poziția tot mai slabă a Europei în lume, ci și o lipsă profundă de conștiință de sine în ceea ce privește percepția dublelor standarde europene la Beijing și în Sudul Global. În timp ce condamnă cu vehemență atacurile Rusiei asupra civililor, Kallas a trecut constant sub tăcere - sau chiar a justificat - atrocitățile comise de Israel în Gaza. Un raport recent scurs din interiorul UE confirmă că Bruxellesul știa de mult că Israelul comite crime de război în Gaza, inclusiv „înfometare, tortură, atacuri nediscriminatorii și apartheid” - și totuși Kallas nu a condamnat niciodată Israelul și nici nu a pus sub semnul întrebării relațiile UE-Israel. La fel, nu a spus nimic despre amenințările SUA de a anexa Groenlanda și a susținut bombardamentele americano-israeliene asupra Iranului - o încălcare flagrantă a dreptului internațional.
Această moralitate selectivă a adus prejudicii durabile credibilității Uniunii Europene, mai ales în ochii Sudului Global. Dar ar fi o greșeală să aruncăm întreaga vină asupra lui Kallas. În cele din urmă, nu Kallas ar trebui să ne îngrijoreze cel mai mult, ci sistemul care a făcut posibilă ascensiunea ei - un sistem care răsplătește vocile cele mai agresive, tratează cu dispreț democrația și înlocuiește diplomația cu declarații pentru rețelele sociale. Dacă Europa continuă pe acest drum, nu doar că își va pierde locul în lume, ci va deveni expresia cea mai clară a alunecării Occidentului spre kakistocrație - guvernarea de către cei mai incompetenți, mai lipsiți de scrupule și mai puțin pregătiți.
