Este o lume suspendată în timp și spaţiu. Pe care doar niște fire subţiri, înnădite din resturi de amintiri, o mai leagă de lumea noastră. Acolo ajung numai lacrimile mamelor. Numai oftatul adânc al taţilor. Aceasta este lumea copiilor dispăruţi. Ȋn inimile părinţilor lor, ei nu cresc niciodată. Râmân veșnic mici și cuminţi. Ȋncremeniţi într-o fotografie îndoită, zâmbind. Ocrotiţi de speranţa că sunt încă în viaţă. Că sunt bine.
Uneori, dorul de acasă devine mai puternic decât distanţa dintre cele două lumi. Şi le dă curaj să se întoarcă, prinși doar de firul subţire al amintirilor lor. Ȋn inimile lor, părinţii adevăraţi sunt doar niște nume, umbre fără chip, scurte frânturi de imagini repetate la infinit, ca să nu fie uitate. Trebuie să fii puternic ca să îţi dorești să te întorci acolo unde nu știi dacă te mai așteaptă cineva.
Am fost în lumea copiilor dispăruţi. I-am văzut acolo, înaintea părinţilor lor, agăţându-se de amintiri, chinuindu-se să-și aducă aminte. Le-am simţit teama de a se arunca în gol, înspre o lume necunoscută. Ȋntotdeauna, dorinţa lor de a afla adevărul a fost mult mai mare. Am fost acolo și știu cât de greu este drumul înapoi, spre acasă. La capătul lui, nu te așteaptă niciodată marea fericire, happy-end-ul din filmele americane. Sunt doar lacrimi, bucurie amestecată cu durere și cu neputinţă. Ȋn douăzeci de ani, cât au fost dispăruţi, mama s-a stins din viaţă, casa pe care și-o aminteau nu mai există, fraţii au devenit oameni mari, niște străini. Nimic nu mai seamănă cu ce era cândva. Părinţii care pierduseră un copil știrb, abia intrat la școală, se trezesc în faţa unui adult și tot dorul lor se topește într-o îmbrăţișare stingheră.
Ȋn lumea copiilor dispăruţi nu e ca-n Rai. Viaţa merge mai departe, iar ei trăiesc cu un rest de suflet rămas în lumea noastră, gata să renunţe, gata să se întoarcă. Şi de fiecare dată când reușesc să ajungă la capătul drumului, indiferent de ce îi așteaptă acolo, ei sunt niște învingători. Pentru că întoarcerea lor înseamnă, de fiecare dată, aflarea adevărului.
Voi fi lângă ei, ori de câte ori își vor dori să știe adevărul și să se întoarcă acasă.
Ziua Internaţională Copiilor Dispăruţi
Azi este ziua Andreei Simon, fetiţa de 9 ani dispărută în decembrie 2005 din Miercurea Ciuc, pe drumul dintre bloc și magazinul de la colţul străzii.
Este ziua Adinei Motaș, adolescenta de 16 ani dispărută în împrejurări suspecte în luna martie 2013.
Este ziua lui Eduard Sbenghea, un băieţel de 4 ani, dispărut în împrejurări neelucidate din faţa blocului, în iulie 2002. Şi ziua lui Florinel Balaș, pe care mama lui nu l-a mai văzut din iulie 1997, când el avea 9 ani. Şi ziua lui Giani Măncuţă, un băieţel de 5 ani dispărut în mai 1986, a cărui mama a murit anul trecut, de cancer, fără să știe ce s-a întâmplat cu copilul ei.
Este ziua lui Laurenţiu Cristescu, pe care părinţii lui nu l-au mai văzut din octombrie 1973, când copilul de 4 ani se întorcea de la grădiniţă cu mama și cu sora lui mai mică. A luat-o înaintea lor, spre casă, iar pe drum s-a făcut nevăzut.
Azi este ziua Elvirei Ghioca din Berbești. Avea 9 ani când a dispărut, în februarie 2007, pe strada ce duce spre casa bunicii, de la marginea orașului.
Azi e numai ziua lor și a celorlalţi peste 200 de copii ce îmbătrânesc în dosare uitate în evidenţa pasivă, imponderabili, neapăsând suflete sau conștiinţe.
Azi este ziua copiilor dispăruţi și crescuţi departe de dragostea mamei, încercând să-și mai aducă aminte, în fiecare noapte din restul vieţii lor, un nume, un colţ din acasă, un pas pe drumul de întoarcere.
