„După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului. Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui, dar spre Cain şi spre jertfa lui n-a privit cu plăcere.” Și ultimul s-a posomorât, căci nu luase în calcul o asemenea reacție din partea Celui de Sus. Cu păcatu-i pândind la ușă, Cain săvârși fratricidul, stârnind furia unui Dumnezeu răzbunător și cu gusturi carnivore, nicidecum vegane, altminteri nu poate fi tălmăcit gestul Său necum imparțial, adică omenesc. „Acum, blestemat ești tu, tună El, izgonit din ogorul acesta, care și-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău! Când vei lucra pământul, să nu-ţi mai dea bogăţia lui. Pribeag și fugar să fii pe pământ.” Însă, simțitor la inimă, Atoatefăcătorul se arătă a fi un judecător blând la final și stabili ca pedeapsa să se execute sub supraveghere: „«(...) dacă va omorî cineva pe Cain, Cain să fie răzbunat de șapte ori.» Și Domnul a hotărât un semn pentru Cain ca oricine îl va găsi să nu-l omoare.” Așa s-au întâmplat lucrurile demult, la originile acestei lumi doldora de asasinate...
Ei bine, fugarul Cain a emigrat în ținuturi străine și, de dragul poveștii, din osul lui damnat s-a născut un neam pătimaș, hrăpăreț și cu puseuri de țicneală, de neînțeles prin înălțările și abisurile ca niciunde altundeva, ultimii urmași fiind Vladimir și Volodîmîr. Copii ai izbei calmuce, cei doi frați nu semănau deloc, dimpotrivă. Primul era pricăjit și scundac, cu o uitătură de vulpoi și viclean aidoma, ce mai, o jivină cu chip de om. Tocsun și introvertit, mereu le strica jucăriile celorlalți tovarăși de joacă și încasa scatoalce cu nemiluita, ceea ce-l înrăise peste măsură. Ălălalt, bucălat și cârlionțat, se născuse râzând și senin, și cu timpul ajunsese un fel de histrion local. Viața îi rânduise fiecăruia un destin diferit, Vladimir urcase treaptă cu treaptă în serviciul secret și devenise un profesionist al mârșăviilor și uneltirilor diverse, motiv să le ceară mujicilor votul prezidențial. După ce-l obținu, schimbă pravilă cu pravilă și fu înscăunat pe vecie, ca odinioară barbarii țari. Volodîmîr alesese, din contră, distracția și huzurul, abandonând științele juridice - cam plicticoase și rigide -, până într-o zi când li se năzări unora, din cupola transnațională, să-l ungă bufon regional și să-l vâre în rol de cal troian în coasta „dictatorului” slav, iar voia li se împlini pe dată. Tocmai de aici începe vrăjmășia fraților pravoslavnici, ațâțată abil de perfizii stăpâni ai meleagurilor de dincolo de ocean, care gândeau prin 1990, că-i „foarte puţin probabil ca NATO să se extindă în primul val dincolo de Polonia, Republica Cehă și Ungaria, asta dacă Rusia nu avea să devină din nou o ameninţare la stabilitatea și securitatea Europei. Apoi avea să se urmărească avansarea cu rapiditate pentru a da noi asigurări fostelor state satelit ale Uniunii Sovietice că angajamentul Occidentului privind securitatea lor era unul solid, prevenind astfel repetarea unor situații de instabilitate care au existat în Europa de Est între cele două războaie mondiale. Ironia, desigur, era că graba de a extinde NATO ar fi putut activa o Rusie care renăștea, problema escaladând într-un conflict, devenind astfel blestemul de care se temeau fostele state satelit. Ce gândea Washingtonul: mai bine s-o facem acum, câtă vreme Rusia e slabă, și să nu așteptăm până când își revine.” Desigur că n-au adăstat, iar Vladimir s-a necăjit și mai tare văzând scuturile anti-rachetă îndreptate împotriva-i de pretutindeni. Ușor, ușor, țaratul i s-a învârtoșat ca altădată și drept mulțumire i-a închinat jertfă Tatălui Ceresc niscaiva pompe de benzină și o serie de declarații belicoase, ca, de pildă, „dacă NATO și alianțele occidentale se extind dincolo de anumite linii roșii, în special în Ucraina, va exista un război” și că „dacă aderarea Ucrainei la Alianță a devenit o posibilitate, atunci nu va mai exista Ucraina”, așa încât, „dacă trebuie să lupți, să luptăm pe teritoriul altcuiva, pe teritoriul unui vecin și al unei țări frate, cândva parte a Imperiului Rus.”
Volodîmîr, în schimb, a așezat la picioarele divine un tratat de viitoare aderare la structurile euro-atlantice ale ținutului ucrainean și fuioare de simpatii neo-naziste, cică. Subiectiv ca orice dumnezeu, și ăl din născocirea mea a cătat cu dispreț la darul octanic, umplându-l de frustrare pe Vladimir. Boje, boje, din clipa aceea s-a abătut urgia în colțul estic al Europei și multe ființe prihănite și neprihănite fură sacrificate degeaba, laolaltă cu pustiirea pământului cândva roditor în grâne și „rakeți”. Deși declanșase măcelul, Vladimir „nu avusese nici vise, nici coșmaruri, dormise așa cum probabil doarme o piatră, fără conștiință, fără responsabilitate.” Adânc și mulțumit, adorat de țucălarii dimprejur și de norodul amator de votcă și de tătuci-tirani. Ori de câte ori i se cereau explicații, Vladimir repeta trufaș cuvintele strămoșului Cain, ca să priceapă nu numai Volodîmîr, ci și cei care-l manipulau fățiș: „Dar Abel nu era defel un miel, era fratele meu, iar eu l-am omorât. Pentru moment nu-și aminti spusele domnului, că amândoi erau vinovați pentru crimă, dar memoria nu întârzie să-i sară în ajutor, așa că adaugă. Dacă domnul, care, după câte se zice, știe tot și poate orice, ar fi făcut să dispară falca de asin de acolo, eu nu l-aș fi omorât pe abel, acum am sta amândoi în ușa casei uitându-ne cum plouă, iar abel ar recunoaște că într-adevăr domnul greșise neprimind singurul lucru pe care-l aveam de oferit, semințele și spicele crescute cu râvna și sudoarea mea, și acum el ar fi în viață și am fi la fel de prieteni ca întotdeauna.” Alteori, scos din sărite de propaganda ce-l declarase criminal de război, îi trimitea pe iscoditorii cu microfoane în veacuri recente, când dușmanul american sfârteca popoare și țări întregi: „Trei mii de oameni omorâți doar pentru că se enervase el din cauza unui rival inventat, în forma unui vițel. Eu am fost pedepsit de domnul doar pentrul că mi-am omorât fratele, vreau să văd cine îl va pedepsi acum pe domnul pentru acești morți, se gândi cain, iar apoi continuă. Lucifer știa foarte bine ce face când s-a răzvratit împotriva lui dumnezeu, unii spun că a făcut-o din invidie, dar nu este adevărat, știa doar cu ce fire răutăcioasă avea de-a face.” Un potop de sancțiuni se abătu asupra-i, de la un capăt la altul al globului, de nu-și mai putea părăsi gubernia. La fel pățiră și acoliții lui, și tot ce venea din Rusia primi eticheta de persona non grata sau de „refuzat la export”. Stigmatul de paria însoți aproape fiecare muscal, ca pe evrei, cândva. Judecătorii pământeni ai criminalului Vladimir se vădiră neiertători și exemplari, condamnându-l la pedeapsa maximă și fără cale de atac. Iar din „Biroul Oval” i se transmitea înadins că „este momentul în care lucrurile se schimbă dramatic. În lume se va produce o nouă ordine mondială și noi vom fi în fruntea ei. Și vom uni tot restul lumii prin această acțiune.” Sâc, sâc !
Pitit în buncărele dichisite mediatic, Volodîmîr vorbea întruna, transformat într-o hologramă ce migra de colo-colo, în aplauzele teatrale ale popoarelor înfricoșate de „operațiunea militară strategică”. Și, mai cu seamă, de amenințările proferate de beligerant: „Nu știu care va fi rezultatul acestui război, dar cred că va implica împărțirea Ucrainei, într-un fel sau altul! Sperăm că va mai rămâne ceva numit Ucraina la sfârșitul războiului. Dar Rusia nu își poate permite să «piardă». Și dacă există cel mai mic sentiment că pierdem războiul ăsta, atunci cred că există și o mare posibilitate de escaladare a conflictului. (...) În orice caz, nu știu dacă Ucraina va supraviețui, deoarece are o istorie foarte limitată a statalității și nu are o elită de construire a statului (…) Voi fi fericit dacă ucrainenii vor avea guvern eficient, viabil, spre deosebire de situația din ultimii 30 de ani. Ei au fost perdanții absoluți după prăbușirea URSS din cauza lipsei unei elite de construire a statului.(...) Deci, judecata mea ar fi că o parte din Ucraina va deveni un stat prietenos cu Rusia, iar alte părți pot fi împărțite. Polonia va prelua cu bucurie unele părți din vestul Ucrainei, poate și românii și maghiarii, pentru că minoritatea maghiară din Ucraina a fost suprimată împreună cu alte minorități. (...) Avem nevoie de victorie. Nu cred că, chiar dacă am cuceri toată Ucraina și toate forțele militare ale Ucrainei s-ar preda, ar fi o victorie pentru că atunci vom rămâne cu povara unei țări devastate; una devastată de 30 de ani de conducere ineptă a elitei politice și apoi, desigur, devastarea în urma operațiunii noastre militare. Deci, cred că la un moment dat avem nevoie de un fel de soluție care să se numească pace și care să includă de facto crearea unui fel de guvern pro-rus viabil pe teritoriul Ucrainei și o securitate reală pentru republicile din Donbas.” În beciul domnesc din Kiev, un fel de Mecca al „pacifiștilor” de rit globalist, își primea musafirii de rang înalt, cu excepția oficialilor sosiți din Lipsca și Berlin, considerați neprieteni și lachei ai proscrisului Vladimir. Printre sacii cu nisip și cuiburile de mitralieră distribuite telegenic îi pofti și pe alde Ciucă și Ciolacu, tusea și junghiul din Carpați... Invazia îl purtase pe un val de celebritate și simpatie nevisat altfel și, din clovnul știut, se metamorfoză într-un Che Guevara de operetă.
La un ceas de seară, în bubuitul asurzitor al tunurilor, glasul domnului îl șfichiuia iarăși pe Vladimir: „Dracul care te-a însemnat, vreun cusur ți-o fi aflat!” Și, trăgându-și o țâră respirația, Rostitorul de osânde se opinti cutremurător: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat ești între toate vitele și între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieții tale, să te târăști pe pântece și să mănânci țărână.” Ptiu, că rău le încurcai, ocara îi era azvârlită șarpelui, la finalul altei istorioare biblice. Da' ce atâtea scrupule, că vorba aia, Vladimir avea, deseori, apucături reptiliene, de piton flămând...
