România în noul concept strategic mondial

 După ce s-a pricopsit cu o șapcă de la clovnul Trump, bietul nostru președinte  s-a ales și cu o bătaie pe umăr de la senilul Biden. Cam atât a obținut România la Madrid, bașca vreo cinci mii de mercenari NATO. Mă zgâiam cu lehamite trunchioasă la poza în care Klaus Iohannis stătea față în față cu locatarul de la Casa Albă, ambii inundați de un zâmbet protocolar mai strepezicios ca tirighia. Chiar, americanul o fi știut cu cine stă de vorbă? Mă îndoiesc... Ceea ce dorise s-a împlinit, războiul se poartă departe de Potomac, trupele multinaționale vor staționa la gurile Dunării pe cheltuiala „partenerului  strategic” de la București, industria de armament din SUA duduie, geloasă pe profiturile nesimțite ale suratei farmaceutice, așa că totul e în grafic.

                                                            *

          Mă uit cu greață crescândă la cătanele invitate cu pompă prin studiourile televiziunilor  naționale de propagandă. Dumnezeule,  e groaznic să lași destinele unei țări pe mâna militarilor, nimeni nu-i întrece în obtuzitate! Nu  știu ce  gazetă de la Kiev lăuda deunăzi ajutorul masiv acordat de România Ucrainei,  în timp ce Medvedev ne trăgea de urechi că jucăm hora unirii în jurul Moldovei. Zău că nu sunt semne de bun augur, deoarece  istoria ne-a învățat că yankeii au prostul obicei de a-și trăda aliații când interesele de stat le  dictează astfel. De aceea, ar trebui să ținem minte că geografia nu se schimbă niciodată, spre deosebire de istorie...

                                                            *

          Reprezentanții  celor șapte mari puteri mondiale s-au întâlnit în Germania și au pritocit  noi sancțiuni împotriva Rusiei, dar și a Chinei. Bleah, un spectacol de-o slinoasă ipocrizie !... La câteva zile  distanță, conclavul  nord-atlantic s-a reunit în capitala Spaniei  și „au exprimat susţinere pentru noul Concept Strategic. Documentul este în curs de a fi publicat. (...) Noul Concept Strategic stipulează clar că Rusia reprezintă cea mai semnificativă şi directă ameninţare la adresa securităţii noastre. (...) În actuala formă a Conceptului, nu menţionăm China catalogând-o printr-un singur cuvânt, aliaţii afirmă că politicile coercitive ale Chinei constituie provocări la adresa intereselor noastre, la adresa securităţii şi a valorilor noastre. Conceptul prezintă şi poziţia noastră comună privind combaterea terorismului, precum şi a ameninţărilor cibernetice şi hibride."[1] Vasăzică, dușmanii de ieri au ajuns la pachet țintele actualei   majorități planetare.

           Cândva, cele două țări se urau de moarte și mă amuz ori de câte ori citesc consemnările lui Paul Johnson despre relațiile chino-sovietice de mai adineauri. Așadar, „nu mai e nevoie să spunem că aceste relatări ale călătorilor, ca şi în Rusia lui Stalin, aveau prea puţină legătură, dacă aveau vreuna, cu adevărul care era mult mai interesant şi infinit mai deprimant. Şi imaginea publică a lui Mao era tot  atât de îndepărtată de realitate ca şi a lui Stalin. Mao nu era un sfânt. Nu avea nimic dintr-un învăţat sau un mandarin.  Era un ţăran mare, grosolan, brutal, aspru şi nemilos, de fapt un culac; o versiune educată a tatălui său. Hruşciov l-a  comparat, pe bună dreptate, cu «un urs cu mers legănat, calm şi încet». Adresându-se Biroului Politic în 1956, Mao  avertiza: «Nu trebuie să urmăm orbeşte Uniunea Sovietică [...] Fiecare băşină are mirosul ei şi nu putem spune că  pârţurile sovietice miros frumos». Trei ani mai târziu, recunoscând eşecul «Marelui Salt», a spus aceluiaşi grup: «Tovarăşi, trebuie să va analizaţi cu toţii responsabilitatea. Dacă trebuie să vă căcaţi, căcaţi-vă! Dacă trebuie să vă  băşiţi, băşiţi-vă! Vă veţi simţi mult mai bine după aceea». Din nou, în 1974, trecând în revistă neajunsurile revoluţiei culturale, el filozofa: «Nevoia de a te căca după ce mănânci nu înseamnă că e o pierdere de timp să mănânci». Un  comunist belgian îl descria, în timpul marii adunări a Gărzilor Roşii în Piaţa Păcii Paradisiace din 18 august 1966,  retrăgându-se din când în când să-şi scoată haina şi să se şteargă pe piept şi la subraţ, spunând: «Nu e sănătos să laşi  transpiraţia să ţi se usuce pe corp».

             Dincolo de aspectul său grosolan însă, bătea o inimă romantică puternică - ba chiar sălbatică. Este probabil adevărat, după cum insista Stalin în 1949, că Mao de fapt nu era deloc marxist: «Nu înţelege cele mai elementare adevăruri marxiste». Deşi folosea formulări marxiste, şi de fapt se considera un mare gânditor marxist,  superior succesorilor vrednici de dispreţ ai lui Stalin, în practică nu a încercat niciodată să aplice o analiză marxistă  obiectivă. El nu credea deloc în «situaţii obiective». Totul era în spirit; ar putea fi descris ca un Emile Coué  geopolitic, care credea în «superioritatea spiritului asupra materiei».  Pe baza «extraordinarei energii a maselor»,  susţinea el, «poate fi îndeplinită absolut orice misiune». «Există numai gândire neproductivă», spunea el, «nu  regiuni neproductive. Există doar metode proaste de a cultiva pământul, nu pământ prost». Acest dispreţ faţă de  realitatea obiectivă explică disponibilitatea sa de a accepta perspectiva războiului nuclear şi convingerea sa că acesta  ar fi câştigat de China. «Vântul de Est este mai puternic decât vântul de Vest», spunea el în 1957. «Dacă imperialismul  insistă să ducă un război, nu vom avea de ales decât să ne hotărâm şi să luptăm până la sfârşit înainte de a ne continua  procesul de construcţie». În acelaşi an, la Moscova, şi-a şocat colegii comunişti cu acelaşi argument: «O să  pierdem poate peste 300 de milioane de oameni. Şi ce dacă? Războiul e război. Vor trece anii şi o să ne punem pe  treabă să facem mai mulţi copii decât oricând» (după spusele lui Hruşciov, «a folosit o expresie indecentă»). Mai târziu a adoptat aceeaşi atitudine faţă de război ca şi Rusia: «Chiar dacă o să continue la nesfârşit, n-o să se  prăbuşească cerul, copacii or să crească, femeile or să nască şi peştii or să înoate». Se pare că a crezut toată viaţa  că adevărata dinamică a istoriei nu era atât maturizarea claselor (aceasta ar putea fi expresia exterioară), cât  determinarea eroică. Se considera o întruchipare a supraomului nietzscheean.(...)

            Aceste ocazii, care au fost opt în numai câteva săptămâni, permiţând soarelui să strălucească peste 11 milioane de  oameni, semăna foarte bine cu parăzile de la Nurnberg. Gărzile Roşii scandau ritmic lozinci maoiste, în timp ce Lin  Biao (cam ca Goebbels) striga litaniile: «Să-i nimicim pe tâlharii capitalişti! Să nimicim autorităţile burgheze  reacţionare! Să gonim toţi diavolii netrebnici şi spiritele rele! Să terminăm cu cele Patru Lucruri Vechi: gândirea  veche, cultura veche, tradiţiile vechi, obiceiurile vechi. Gândirea lui Mao Tzedun trebuie să conducă şi să transforme  spiritul, până când puterea spiritului va transforma materia!» (18 august 1966). Gândirea lui Mao era «soarele inimii noastre, rădăcina vieţii noastre, izvorul puterii noastre», „gândirea lui ne e busolă şi hrană spirituală», era «ca o bâtă  masivă fluturată de o maimuţă de aur», o «rază de lumină strălucitoare» ce îi demasca pe «monştri şi diavoli», o serie  de «oglinzi magice pentru a detecta demonii», iar el însuşi era «izvorul întregii înţelepciuni». Revoluţia şi realizările  sale erau (am putea spune) o formă gigantică de gândire maoistă, căci «toate victoriile noastre sunt victoriile Gândului  lui Mao Tzedun».”[2]

          Chiar, la concluziile belicoase ale natoiștilor tot cu același „limbaj excremental” o răspunde Beijingul? Posibil. Fiindcă Mao  ne-a lăsat o maximă de-a pururi actuală: „Urechile sunt făcute în așa fel încât  să rămână deschise, dar gura se poate închide.” Și am văzut cât de ușor ni se închide gura atunci când  rațiunile  superioare de stat o dictează. Luați aminte doar la minciunile gogonate din vremea pandemiei și a  războiului ruso-ucrainean. La naiba, ca-ntotdeauna,  „preluarea puterii politice depinde  de țevile de pușcă și de călimări.”[3]