Ca un gând nerostit, ca un cuvânt spus în șoaptă, ca o frază suspendată, s-a stins, ieri, criticul și istoricul literar Nicolae Manolescu. Și-așa de multă vreme văduvită de talente notabile, literatura română a mai pierdut un condei.
După trecerea în neființă, de acum doi ani, a lui Eugen Simion, încă un stâlp al templului criticii literare de la noi s-a prăbușit. Și, din păcate, încă nu se întrezărește nimeni, care să vină din urmă, ca acum 2000 de ani, să spună că îl va ridica, din nou, în trei zile!
Deși implicat în bunul mers al cetății (după 90 a fost șef de partid, senator de Sibiu și chiar candidat la președinție), a avut puterea și frenezia ( pe lângă alte zeci de lucrări valoroase) de a duce la bun sfârșit o operă monumentală, în 2020, la care a trudit 25 de ani: ”Istoria critică a literaturii române - 5 secole de literatură”.
Numai că, ieri, inima care a susținut atâta muncă, socială și literară, a cedat. Gândul nu s-a mai iuțit, glasul nu s-a mai auzit, condeiul s-a frânt. De acum, ca-n frumusețea slovei scrise, în ”Viața lui Mihai Eminescu”, de celălalt mare critic, George Călinescu, ”ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. Rămas bun, domnule profesor!
