Zilele acestea, Turcia și Siria, într-un soi de lecție a unității în suferință, s-au spulberat în dureri. N-am înțeles de la început grozăvia dar m-am descoperit în fiecare lacrimă și om înviat dintre betoane, revenit din moarte.
Pentru a ști cum simt acum, mi-am adus aminte de propriile trăiri. 4 martie 1977. Ora 21.22.22. Acasă. Speriați, dar cu tata. Gata, parcă, să moară pentru noi. Nu mai știu decât că mi s-a părut o veșnicie. Apoi am început să alergăm, să vedem dacă e bine tot restul familiei. Mai ales mama, aflată încă la magazinul unde lucra. Am plecat, apoi, în plină noapte, în cartierele depărtate, unde locuiau bunicile. Și ne-am bucurat. Eram toți. Vii. Am adormit târziu, speriați, dar toți. Spre dimineață, au început să curgă știrile. Mai ales prin telefonia abia restabilită. Apoi, bunicul, tatăl vitreg al mamei, șofer pe o mașină de salvare, a venit la noi. Total schimbat. Transportase sânge la București. Ne-a luat în brațe pe nepoți și a început să plângă ca un copil. Nu spunea nimic. Doar plângea. A mâncat și a plecat înapoi la București. De la el au aflat tata și mama despre grozăvia morții ce dărâmase orașul. 1578 de victime. Numărate la sfârșit. Mii de răniți și suflete mutilate de frică și neîncredere. Când am ajuns, după ceva timp, la București, am trecut printre supraviețuitori. Bunicul nu a mai fost niciodată la fel.
Zilele acestea, Turcia și Siria, într-un soi de lecție a unității în suferință, s-au spulberat în dureri. N-am înțeles de la început grozăvia, dar m-am descoperit în fiecare lacrimă și om înviat dintre betoane, revenit din moarte. Uitați-vă în ochii copiilor care sunt salvați. Repriviți gestul puștiului ce-și mângâie tatăl pe păr, ori puștoaica gata să devină sluga pe viață a salvatorului ce-i scoate fratele dintre dărâmături. Priviți tatăl ce-și ține copila de mână sub planșeul nemilos, ori micuța siriană ce-și mănâncă banana cu rănile încă vii pe fața ei cuminte. Nu știe că e singura supraviețuitoare. La ora la care scriu, sunt peste 20.000 de mii de oameni care s-au stins în grozăvia momentelor celor două cutremure cu puțin mai dure decât cel care ne-a înhățat România în 1977. Atunci, la noi, am înțeles prima dată ce înseamnă puterea unor echipe muncind împreună și m-am uimit cât de mulți sar în ajutorul celor mulți. Dintre imaginile pe care le-am privit, cel mai tare m-au impresionat hainele salvatorilor români după ce au muncit ore în șir să scoată de sub dărâmături oameni. Pe spatele lor scria România – prin ei, eram și noi acolo. O să-mi spuneți că își fac datoria. Da, dar în numele nostru. Inclusiv al comentatorilor inconștienți care inflamează coarda rănită de informații a unui popor ce și-a aflat greu liniștea, dacă și-a aflat-o vreodată, după valul de griji prin care trecem. Dacă am candida la un premiu internațional de cârteală ieftină, cred că am fii campioni mondiali.
Mi-am adus aminte de drumul pe care l-am făcut prin Turcia cu preoți și jurnaliști, un grup de prieteni, în căutarea Bisericilor Apocalipsei. Desigur că am descoperit ruinele care ne interesau și am vizitat locurile incredibilei aventuri a Bisericii Primare în zona oicumenă de altă dată a Mediteranei. Dar am descoperit, mai ales, sufletul de aur al țăranului turc, la fel de smerit, tăcut și muncitor ca al nostru. Sărac și primitor. Chipurile pe care le-am zărit în mersul nostru de zi cu zi, oamenii dimpreună cu care am vorbit, ospitalitatea lor și dragostea lor pentru țara lor mi-au încălzit inima. E sufletul simplu al omului care trăiește din mila lui Dumnezeu, oricum l-ar numi.
Am zărit acum, pe ecrane, sub praf și lacrimi, sub chipul strașnic al fricii, acele chipuri și acei oameni. Și mi-am adus aminte, nu știu de ce și totuși știu, de Sfântul Nicolae și de lacrima lui pentru săraci și agonici, pentru cei care nu mai știu încotro să se îndrepte. Sunt convins că e acolo, cu ei, printre dărâmături, chemând, încurajând și susținând clipirile de viață. Pentru că e Părintele lor, chiar dacă ei cred că nu mai sunt fiii lui. Cu el odată, Părinții Capadocieni, Patriarhii de altădată ai Constantinopolului... Nu vă închipuiți că nu le pasă de locurile peste care s-au străduit să aducă Lumina lui Hristos. Creștini fiind, n-avem alta de făcut decât să cerem mila lui Dumnezeu peste două popoare care sunt aruncate mereu în pravila nedreaptă a urii. Și să-i sprijinim cu dragostea noastră. Dar, mai ales, să ștergem din ochii Sfântului Nicolae lacrimile lui de durere. Suntem cu tine, Mitropolitul drag al copilăriilor și vieților noastre, suntem cu întreg soborul de sfinți ce și-au câștigat Împărăția în tainica zbatere a istoriei. Nu suntem mai buni unii decât alții. Suntem încă sub harul și purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Să nu-L îndepărtăm cu cârteli și răutăți absurde... Să ștergem lacrimile Sfântului Nicolae. Salvatorii care poartă numele României pe hainele lor de intervenție, o fac! Plecarea unor oameni prin legea grea a morții, la cutremur, este un motiv în plus să ne aducem aminte de oameni, de Dumnezeu și omenia pe care a vindecat-o cu moartea Sa pe Cruce.
Părintele Constantin Necula
Preluare: Doxologia.ro
