Mă trezesc anevoie, parcă aș avea o ghiulea legată de picioare. Să mă ridic din pat, să nu mă ridic ? Urăsc răspunsul la repetabila întrebare... Dar hai să vă fac o confesiune până una alta. După două decenii și jumătate de carieră la bară, declar pe proprie răspundere și nesilit de cineva că „avocatura rămâne o boală grea și lungă, unii spun cumplită.”[1] Cine nu crede, să poftească la mine în audiență, e pro bono ! Nu-i luați în serios pe vânzătorii de iluzii de care, din păcate, breasla mea nu duce lipsă. Dimpotrivă. Cum s-or îngădui în oglindă inșii cu pricina? Nimic nu mi se pare mai detestabil decât să minți un om, îndeosebi un om azvârlit într-o prăpastie a destinului. Zău că pute a șarlatanie. Culmea, sunt clienți cu duiumul care te imploră să-i „duci cu zăhărelul”, să le împui capul cu povești de adormit țâncii, cu baliverne de îngheață apele ! În fine, să fie sănătoși cu toții, e loc sub soare pentru fiecare!
Înainte de a ieși din casă îmi arunc ochii pe dosarul în care am termen azi. Dacă nu citesc actele importante, am senzația că merg în fața instanței cu lecția nepregătită. Deodată, mă opresc din lectură și mustăcesc amuzat, cum de n-am observat deunăzi anomalia juridică asupra căreia mă aplec căznindu-mă să-i deslușesc sensul ? În anul 2005 a apărut Legea nr. 247 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, act normativ unicat, probabil, în spațiul european. Legiuitorul oranj de atunci, îmboldit de Monica Macovei, un fel de Ana Pauker cu breton, a simțit nevoia să redacteze art.15 plecând de la prezumția de corupție a funcționarilor-subiecți ai textului în discuție. Căci, „în scopul evitării unor posibile fraude sau tentative de corupere a personalului implicat în aplicarea prezentei legi”, se stabilesc o serie de măsuri, inclusiv acordarea sporului de dificultate de maximum 50 % din salariul de încadrare, beneficiarii fiind salariații care desfășoară lucrări de secretariat. Știți cine este adrisantul normei ? Vă lămuresc îndată - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, alcătuită din nouă membri, toți unul și unul: președintele, vicepreședintele și doi directori ai Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, un reprezentant al Secretariatului General al Guvernului, câte doi de la Ministerul Economiei și Finanțelor și de la Ministerul Justiției. Vasăzică, ditamai ștabii sunt bănuiți ab initio că-și vor tranzacționa funcția, asta da sinceritate legislativă ! Culmea, și acum năstrușnica dispoziție tronează falnic în corpul ciudatei legi. Motiv să reflectez nițel în drum spre tribunal... De ce oare om ignora moștenirea juridică a romanilor? De ce oare om promulga legi confuze și pripite, suprapuneri de reglementări, unele abrogate la prima analiză temeinică... Păi, summum jus, summa in juria („nimic nu e mai potrivnic moralei decât excesul de drept”), restul se reduce la injurie adresată legislatorilor antici ! Ultima perioadă de luptă împotriva corupției dâmbovițene, purtată la ordinul străinătății euro-atlantice, mi-a adus aminte de înțeleptul și inutilul adagiu, deopotrivă.
Ajung în sanctuarul suspinelor, sala pașilor pierduți e cam golașă. Unde-i zumzetul de altădată? Nu are cine să-mi răspundă, nici măcar ecoul. În cele din urmă, se ivește un coleg de bară cu niscaiva ani mai vârstnic și ne întindem la palavre. Ne cunoaștem de o groază de ani, nici n-are rost să-i număr, m-ar deprima... Mi se plânge de beteșugurile ce l-au năpădit ca iarba dracului. La un moment dat, mă fixează ghiduș, mă trage aproape de el și mi se mărturisește cu un aer de copilăroasă căință: „Știi, am avut gene bune, dar le-am băut.” Pufnesc în râs, el, așijderea. De-ar fi singurul sinucigaș cu elixiruri bahice, însă nu-i, mulți dintre purtătorii de robă irosindu-se în preaplinul paharelor cu alcool. Mulțumesc Celui de Sus că m-a ferit de atotputernicul și dulceagul viciu! Mai zăbovesc un sfert de ceas și gata. Grefierul îmi șoptește că „onorabilul” absentează din cauză de Omicron. Îmi strâng catrafusele și o iau înspre birou.
Afară s-a împrimăvărat de-a binelea și-un gând ștrengar mă ademenește să-mi las baltă toate socotelile... Rezist ispitei, chiar dacă mă pomenesc față în față cu o Afrodită mai frumoasă ca închipuirea. Parfumul ei mă amețește, o urmăresc cu privirea într-un soi de extaz carnal. Ce e femeia, totuși ? Un scriitor bulgar mă scoate din încurcătură: „Femeia? Nici măcar nu îndrăznesc s-o definesc. Dar din ce-am învățat până acum, poate fi ceva asemănător scrisului și literaturii. Femeia iubită trebuie inventată mereu și mereu, zi de zi. Ceea ce iubești implică efort și inspirație în același timp.” Și ălora care nu sunt deprinși cu scrisul și cu literatura, ce le rămâne? Femeia, femeia, mereu femeia ! Tomuri stufoase, de la un capăt la altul al globului, în limbile tuturor semințiilor pământului, dedicate ei, în versuri ori în stihuri, în rondeluri sau în fraze sublime, emoționante, elogioase, zguduitoare, răzbunătoare... Tarlale nemărginite de păduri defrișate de dragul ei, ca nu cumva să ne scape vreo ofrandă de hârtie depusă la picioarele-i răvășitoare, aidoma coloanelor irezistibile de la intrarea în Paradis. Nimic despre bărbat, câteva rânduri măcar, la naiba cu discriminarea asta sexuală! Protestez ! Chiar nu merităm și noi două, trei pagini de metafore afrodiziace ? Cândva, o iubită mi-a explicat tandru, și vorbele sale răsună înlăuntru-mi ca o harfă languroasă, că „bărbatul înseamnă, întâi de orice, forță și masculinitate, putere. Uneori, puterea îi e tocmai femeia-pereche. Inteligența și energia lui, ca surse ale puterii lui. Numai că energia sexuală aparține femeii. Iar femeia care are energie sexuală poate fi singura femeie din viața bărbatului său.” Deci tot femeia e cheia, nimic fără ea. Ea și Dumnezeu. O pledoarie pro domo, desigur, n-are rost să cer cuvântul în replică. Deja m-am resemnat.
La finalul altei zile din greaua și lunga agonie, îmi agăț amăgirile în cuier și mă afund în fotoliu, străduindu-mă să mă scutur de mâzga adunată în „câmpul tactic”. Butonez la întâmplare telecomanda televizorului. Neinspirată alegere. Promiscuitatea din studiouri se revarsă în cameră, mă murdărește pe de-a-ntregul, e atâta obscenitate și incultură încât mai, mai îmi vine să sparg ecranul, devenit latrina fetidă. Mda, Vargas-Llosa a surprins esența: „Presa de scandal nu corupe pe nimeni (...) ea se naște coruptă de o cultură care, în loc să respingă intrunziunile grosolane în viața privată a oamenilor, le caută, pentru că această distracție face mai suportabilă ziua de muncă a angajatului punctual, a muncitorului plictisit și a gospodinei obosite. Așa că prostia a ajuns regina și stăpâna vieții de astăzi, iar politica – una dintre principalele ei victime.”[2] He, he, a trecut o veșnicie, parcă, de când jurnalistul și filologul american H.L. Mencken remarca, mai în glumă, mai în serios, că datoria jurnaliștilor este aceea de a-i alina pe cei afectați și de a-i afecta pe cei aflați într-o stare de confort. A fost odată ca niciodată...
Adorm pe nesimțite. Visez straniu. Zeița Justiției s-a lepădat de veștminte și e goală. Și-a dat jos eșarfa ce-i acoperea ochii și îmi zâmbește senzual, provocator, ce mai tura-vura. Gâtuit de nerăbdare, îi ating pielea catifelată și îi răsfir părul. Ea mă mângâie, stârnită de plăcerile epidermice, și ne sărutăm pătimaș. N-apuc să mă dezmeticesc, că mă împinge brutal și îmi rânjește sardonic. Ptiu, drace, minunăția aia trupească s-a transformat brusc în Baba Cloanța din basmele inocente de odinioară. Tresar speriat și așa îmi dau seama că Onir îmi joacă iarăși o festă. Mâine, dis-de-dimineață, trebuie să fiu din nou la instanța de judecată. Pe cine oi întâlni acolo? O fi vestala plină de nuri, o fi hoașca zbârcită și rea?...
