De vreo două decenii pe Marius Tucă încă nu prea știi cum să-l definești și unde să-l încadrezi.
E în primul rând ziarist și apoi poet sau e mai întâi poet și apoi ziarist? Ca să nu se blocheze și să nu se complice în fața unei asemenea întrebări, admiratorii săi ar răspunde dintr-o răsuflare: e și una și alta. Intransigentul ziarist, incomodul, tupeistul Tucă , cel care a ținut un deceniu aproape toată suflarea României cu ochii lipiți de televizor la show-urile sale, să aibe oare adierile sensibile ce duc spre poezie?
Ei bine, unele întrebări au primit răspuns odată cu prezența sa într-o librărie unde a fost invitat „să-și pună sufletul pe tavă”, cum se zice.
De ceva vreme Librăria Bizantină, situată pe strada Bibescu Vodă 20, din Capitală, are bunul obicei de a invita în fiecare seară de miercuri, începând cu ora 19, un poet, un scriitor, în general un om bine ancorat în cultură sau în treburile cetății, pentru discuții amicale, colocviale, cu publicul. Se prezintă ultimele creații în premieră, de multe ori la nivel de manuscris, ori se pune în discuție condiția și locul pe care îl ocupă cartea în conștiința individuală sau colectivă a cititorilor. Cândva, într-o dizertație, Noica amintea: „În jurul unei opere noi, ceilalți se strâng ca muștele pe laptele proaspăt, spune Hegel. Și începe apoi un întreg balet.
Pe de o parte, artistul se ascunde în operă, se identifică cu ea și declară că ea spune totul; pe urmă simte totuși nevoia să explice, să vorbească și declară că opera nu spune totul, că ea nu îi epuizează idealul.
Pe de altă parte, criticul vine și așează opera lui peste opera artistului, declarând că explică opera acestuia.” Cum n-a fost o lansare propriu-zisă de carte, Marius Tucă a fost ferit de acest balet. Cu un aer proaspăt, alimentat în primul rând de prezența cititorilor săi, Tucă și-a apropiat auditoriul baleind permanent între glumă (cum îi șade bine olteanului!) și răspunsuri pertinente la întrebările legate de starea de emotivitate, de construcția în sine a poeziei și de inspirația divină, fără de care poezia n-ar fi decât “cuvinte goale, ce din coadă au să sune”, cum spune marele Eminescu.
Pentru a crea cadrul intim necesar dialogului, invitatul Librăriei Bizantine a început prin depănarea amintirilor ce l-au apropiat de poezie, de lectură în general. „Primele mele gânduri legate de citit sunt din copilărie, atunci când părinții îmi făceau cadou de Moș Crăciun cărți. Cărțile le ascundea Moș Crăciun undeva prin casă. Prima dată am dat din întâmplare peste ele și le citeam până să vină Moș Crăciun. Apoi trebuia să mimez surprinderea, când venea Moșul, că ce cadouri frumoase am primit. Dar ele erau déjà citite. O altă amintire este legată de biblioteca mamei. Erau foarte multe volume și am început prin a devora inițial cărțile mai subțiri. Abia mai târziu am trecut la Dostoievski. Când însă am putut să fac eu ceva pentru carte, am făcut, împreună cu ziarul, Biblioteca Pentru Toți. Puțini știu că s-au vândut 20.000.000 de exemplare.” În continuare autorul a citit versurile poeziei „Noapte bună”, din recentul volum apărut “Istoria unui Tu”, urmând ca, la final, să surprindă cu lecturarea în manuscris a poemului “Un tren numit dorință”.
Seara s-a încheiat cu o sesiune de autografe și fotografii făcute alături de cei care-i îndrăgesc poezia. Afară, câțiva stropi de ploaie răcoreau asfaltul încins, exact ca în urmă cu 20 de ani, când Marius Tucă lansa, la Librăria Sadoveanu, prima sa carte intitulată „Jurnalul de la miezul nopții”.
Și dacă atunci tânărul debutant surprindea prin a sa “poezie de ziar”, astăzi, maturitatea și sensibilitatea versurilor sale îl cristalizează și-l impune ca poet deja prezent și persistent în conștiința miilor sau zecilor de mii de cititori ai săi. Peste București înserarea înghițea metodic lumina zilei.
