În spatele blocului, doi puștani se bat în toată regula, sub privirile unui arbitru care îi filmează cu telefonul mobil și-i întărâtă prin expresii de-un sadism exersat. Protagoniștii oribilei scene n-au mai mult de 14 ani... De altfel, pe rețelele de socializare circulă tot felul de înregistrări cu minori mardeiași, inclusiv fete... Fără să vreau, îmi aduc aminte de grupul de copii scăpați teferi din catastrofa prăbușirii avionului ce-i transporta și nimeriți pe o insulă părăsită din mijlocul Pacificului. Da, ați ghicit, e vorba despre romanul Împăratul muștelor, o parabolă ce ne pune mereu și mereu pe gânduri. Căci realitatea de azi a depășit cu mult ficțiunea de ieri... Încetul cu încetul, picii lui William Golding se învrăjbesc aidoma oamenilor mari și, în cele din urmă, se ucid în urale și dansuri sălbatice... „Să facem reguli ! (...) O groază de reguli ! Iar dacă le încalcă cineva...”, de aici începe dezumanizarera micuților. Iar prima rânduială sună astfel: „Tăceți ! Așteptați ! Ascultați !” A, și „întruniri. Cui nu-i plac întrunirile ? Zilnic. De două ori pe zi”. Păi, n-a fost dintotdeauna așijderea în lumea noastră smintită? Geaba remarca unuia dintre protagoniști: „Nu suntem sălbatici. Suntem englezi, iar englezii sunt cei mai buni la toate. Așa că trebuie să ne purtăm civilizat !”. Pe naiba, insularii, din dorința de a-i civiliza pe alții, au pornit războaie cu nemiluita oriunde le-a cășunat. Apoi, să nu trecem cu vederea istoria lor însângerată, cu acei regi blestemați, descriși ca nimeni altcineva de Maurice Druon. Implacabil, este ales șeful, care, „din nenorocire, trebuie să gândească, să fie înțelept”. „Trebuie să fii brutal ! Silește-i să facă ce vrei tu !” îl îndeamnă cineva din anturajul imediat. Altfel, „pierdea ocaziile și trebuia să ia neapărat hotărâri. Trebuia să reflecteze, iar reflecția era prețioasă, avea urmări...”. De-ar conștientiza povara aceasta și inșii maturi în mâna cărora încap, la un moment dat, destinele muritorilor de rând... Numai că unii prichindei din ciudata poveste descoperă sperietura și dusu-s-a fericirea inițială... „În ce privește frica - o să vă obișnuiți cu ea, ca noi toți” îi povățuiește premonitoriu șeful vânătorilor, aducătorul dezbinării brutale. Într-adevăr, omenirea s-a clădit pe frică, un imperiu al spaimelor felurite, întreținute prin manipulări diabolice, fantoma ultimei pandemii bântuindu-ne încă!
Și se declanșează teroarea, nu înainte ca precocele demon să-i certe pe prozeliții săi: „Să nu mai visăm atâta !”. Da, fiindcă visătorii strică liniștea din jur și le deschid ochii celorlalți, sunt purtătorii revoltelor viitoare ! Prima victimă le este o scroafă, dar euforia criminalilor întrece orice imaginație: „Suliţele ce se târau o împiedicau să fugă, iar vârfurile lor ascuţite o chinuiau. Se împiedică de un pom, făcând ca o suliţă să se înfigă şi mai adânc, iar vânătorii reuşiră s-o urmărească uşor, după picăturile de sânge strălucitor. După-amiaza se scurgea leneşă şi îngrozitoare din pricina arşiţei umede; scroafa înainta cu opinteli, sângera turbată, iar vânătorii o urmăreau uniţi cu ea în voluptatea morţii şi excitaţi de lunga vânătoare şi de sângele scurs. O văzură, aproape că o ajunseră, dar scroafa îşi adună ultimele forţe şi păstră din nou distanţa dintre ei. Se aflau chiar lângă ea când pătrunse clătinându-se într-un luminiş plin de flori strălucitoare, unde fluturii dansau unul în jurul altuia, iar aerul era fierbinte şi liniştit.
Aici, doborâtă de căldură, scroafa căzu, iar vânătorii se năpustiră asupra ei. Această năvală îngrozitoare, din partea unei lumi necunoscute ei, o sălbătici şi mai rău; guiţă, dădu din picioare, iar aerul se umplu de zgomot, de sânge, de transpiraţie şi de spaimă. Roger alerga în jurul vălmăşagului, împungând cu suliţa de câte ori se ivea vreun colţişor din scroafă. Jack, călare pe ea, o înjunghie cu furie. Roger găsi un loc să-şi înfigă vârful suliţei şi începu să împingă, lăsându-se cu toată puterea. Suliţa pătrunse treptat, iar guiţatul înspăimântat se transformă într-un răget. Jack îi găsi gâtlejul şi sângele fierbinte îi ţâşni pe mâini. Scroafa se prăbuşi sub ei, iar băieţii aşezaţi pe ea se simţiră mulţumiţi şi obosiţi, în mijlocul luminişului, fluturii dansau mai departe, preocupaţi de zborul lor”. Ușor-ușor, falanga asasinilor se îngroașă, ademeniți irezistibil de chemarea liderului: „Ascultaţi-mă cu toţii! Eu şi vânătorii mei suntem pe plajă, lângă o stâncă turtită. Vânăm, petrecem şi ne distrăm. Dacă vreţi să faceţi parte din tribul meu, veniţi să ne vedeţi. Poate c-am să vă las să staţi cu noi. Deşi nu sunt sigur”. Cum să reziști invitației la distracție, cum? Uitați-vă împrejurul vostru și vă veți convinge că petrecerea e ochiul dracului de-a pururea! Ritualul crimei capătă proporții demente: „Înjunghie porcul ! Taie-i grumazul ! Să curgă sânge !”. Inevitabilul se va produce și, spre miezul nopții, „de-a lungul ţărmului, unde apa era mai puţin adâncă, valurile limpezi aduceau puzderii de creaturi stranii şi fantomatice, cu ochi de foc. Ici şi colo, o pietricică mai mare se încăpăţâna să rămână pe loc şi era acoperită de un strat de perle. Fluxul se revărsă peste plaja pătată de ploaie şi spălă totul cu un văl de argint. Acum atinse prima din dârele care se scurgeau din trupul sfârtecat, iar făpturile mari se adunară în jurul lui şi formară o pată de lumină mişcătoare. Apa se ridică şi mai mult şi aureolă cu strălucire părul aspru al lui Simon. Conturul obrazului i se argintă, iar linia umerilor deveni o marmură sculptată. Creaturile stranii, care îl înconjurau cu ochii lor de foc şi cu trenele de aburi, i se îngrămădiră în jurul capului. Corpul se ridică o fracţiune de centimetru de pe nisip, iar din gură îi ieşi o băşică de aer, cu un zgomot de plesnitură umedă. Apoi se răsuci încet în apă. Undeva, dincolo de curba întunecată a lumii, soarele şi luna se mişcau agale; pelicula de apă de pe planeta pământ era reţinută, umflându-se puţin pe o parte, în timp ce miezul ei solid se răsucea. Talazul uriaş al fluxului pătrunse şi mai mult pe insulă, iar apa se înălţă, încet, înconjurat de o mulţime de animale curioase şi strălucitoare, cadavrul lui Simon - o formă argintie sub constelaţiile fixe - se pierdu în largul mării”. Vreo doi, trei își caută scuze, roși de remușcări, și se dezvinovățesc zadarnic: „Să nu spui c-am luat și noi parte la dansul ăla”, sau „Noi n-am luat parte decât la urmă. Oricum era afară din cerc”, ori „Și eu am fost afară”... Mda, „mi-aș fi închipuit că un grup de băieți englezi (...) sunt în stare să facă o figură mai onorabilă decât asta, adică...”.
Băieții în carne și oase din vecinătatea mea continuă să se pocnească în spatele blocului și habar n-au că un britanic a scris demult o carte despre muște ca ei... Educați pe platformele mankurtizării, au deprins gustul pumnului și al înjurăturii groase și se încăpățânează să creadă că au descoperit cheia potrivită pentru deschiderea oricărei uși în viață. Suntem, negreșit, programați genetic să ne războim unii cu alții, frații își ucid frații, odraslele își ucid părinții și viceversa, neamurile își ucid neamurile, blestemul originar dăinuie și n-are leac. E îndeajuns o scânteie a vanității, a lăcomiei și clopotele se pornesc să dăngăne mortuar...
Dumnezeule, mă asurzește bâzâitul sâcâitor al muștelor dimprejur !
