Se spune că arborii falnici cresc în tăcere şi se prăbuşesc cu trosnete. Cu Gică Voicu n-a fost aşa. S-a stins la fel de tăcut, cum s-a înălţat în viaţă şi cum, aproape cu sfioşenie (dar cu mare profesionalism), şi-a dus până la capăt menirea de ziarist.
L-am cunoscut la Jurnalul Naţional în urmă cu patru ani şi-am fost un fel de „colegi de bancă”. Nu l-am auzit niciodată intrând în polemici prelungite, în discuţii în care să fi ţinut cu orice preţ să-şi impună punctul de vedere. Părea mai degrabă, spre surprinderea mea, că este cel care abandonează „bătălia” dusă pe tărâmul spiritului în favoarea „adversarului”. Tocmai el, care era un munte de cultură!
Cred că citise mii sau zeci de mii de cărţi. Aproape că nu puteai vorbi despre un volum, ca Gică să nu-l ştie! Dar Gică se retrăgea din discuţie, cu bunul-simţ al celui care nu vroia să jignească sau să pună într-o lumină proastă partenerul de dialog. Când rămâneam în „pană”, îl întrebam dacă nu poate să-mi împrumute nişte bani. Zâmbea senin şi mă flata spunându-mi: „Cum să nu? Se poate să nu sprijinim cultura?”.
L-am reîntâlnit acum doi ani la Mişcarea de Rezistenţă. Acelaşi zâmbet cald, aceeaşi privire blândă, aceeaşi atitudine de a nu deranja pe nimeni în jurul lui, acelaşi umor pozitiv în oricare discuţie. Şi aceeaşi erudiţie. N-am înţeles niciodată de ce nu exploata în scris, de ce nu făcea să rodească în cuvinte sămânţa ideilor aruncată pe vastul câmp al culturii pe care-l deţinea. Era pasionat de sport şi depre asta îi plăcea să scrie.
În ultimele trei-patru luni şchiopăta de un picior. Durerea era vizibilă, dar Gică nu s-a plâns. Cred că a intrat pe uşa redacţiei până în ultima clipă, când faptul de a se ţine pe picioare i-a permis. Probabil, după aceea, exerciţiul mersului n-a mai funcţionat. Gică a lăsat scaunul gol şi n-a mai apărut printre noi.Astăzi, am auzit că acel gol lăsat va fi permanent. Că Gică nu va mai zâmbi niciodată şi nu va mai învălui pe nimeni cu privirea sa blândă. Că Gică se va duce la ceruri.
Afară plouă îndelung, aşezat, a toamnă pustie. Se spune că cel dus plânge după cei încă lăsaţi în trecătoarea viaţă. Dar, cu siguranţă, într-o bună clipă vom reîntregi redacţia dincolo de văzduhurile eterate. Până atunci, Dumnezeu să te odihnească, Gicane!
