Dacă până acum, în cadrul festivalului, publicului caracalean i-a fost oferit o suită de spectacole lejere, cu zvon de veselie, vineri seara, spectatorii au putut asista la o piesă nu tocmai comodă, cu nuanțe psihologice, o piesă a confruntării conștiințelor, pusă în scenă de Teatrul Act, adică piesa “Nu regret nimic” de Szekely Csaba, în regia lui Eugen Gyemant, cu distribuția: Irina Antonie, Lucian Iftimie și Dan Rădulescu.
Decorul simplu, ținut mereu în penumbră, sugerează un apartament de bloc. În el locuiește un fost torționar, Dominic Kormos, colonel de securitate până în ’89, acum pensionat, care aparent duce o viață liniștită, liniară, încercând să uite trecutul întunecat și eventualele procese de conștiință care ar deriva din el. Dar ce te faci când trecutul te ajunge din urmă? Și-l ajunge prin persoana lui Sandu Dima, un fost subaltern, la rândul său torționar, rămas în structuri și avansat la gradul de general.
Așa începe piesa, cu vizita “de curtoazie”a celui din urmă, vizită care avea să bulverseze și să schimbe radical existența celui dintâi. În sală, liniște deplină. Două sute și ceva de perechi de ochi priveau atent la ce se întâmpla pe scenă, cei mai în vârstă spectatori știind exact cum stau lucrurile din propriile amintiri, cei mai tineri abia acum având ocazia să descopere, nediluat, adevărul crud, tenebros, înfricoșător, dezumanizant al vremurilor trecute
Și mai asistă la derularea unui adevăr, pe care l-au aflat, poate, numai din filme: că, odată intrat în sistem, nu mai poți ieși , că ești în continuare vânat și nu protejat pentru faptul că “ai fost”, că cei rămași în sistem nu-ți lasă nicio portiță de scăpare, că ești șantajat, amenințat, până faci ce ți se spune. Nu există împotrivire, au “băieții” grijă să-ți arunce mereu în față umbrele trecutului, să-ți planteze probe la dosar și “ploșnițe” în casă, să te bage la pușcărie ori să-ți tulbure și să-ți agite conștiința până înnebunești, mori sau cedezi.
Asta e lupta care se dă pe scenă: Sandu a primit ordin să-l reactiveze pe Dominic prin șantaj emoțional (aducându-i aminte că era cel mai bun în meserie, că era un model pentru colegi, că avea cele mai bune metode de smulgere a informațiilor, etc), prin amenințarea cu apariția în presă (cu ajutorul unui ziarist “plantat’) ori prin desecretizarea dosarului, lucru ce l-ar fi adus automat la pușcărie.
Și Sandu și Dominic au comis aceleași atrocități, au chinuit și au schingiuit oameni, au avut aceeași trăsătură comună - faptul de-a o face cu plăcere - dar și diferențe de crez și de accepțiune politică. Astfel, dacă Sandu a comis ororile din trecut pentru a proteja clasa politică (lucru pe care-l crede și în prezent), Dominic a avut convingerea că tortura aplicată “elementelor negative” a fost pentru protecția maselor populare, pentru a-l așeza pe fiecare la locul lui bine-stabilit, deoarece, în vremea dusă, toți aveau un loc de muncă, toți aveau ce mânca, toți aveau unde să locuiască, condiția era ca fiecare să stea la locul lui. Acest mod de a gândi atrage dezaprobarea lui Sandu , care-l încadrează în tipologia “monstrului cu principii”.
În toată această atmosferă încordată și sumbră intră în scenă, jucăușă, raza de lumină numită Liza, o fetiță de 17 ani, care încasează zilnic, programat, bătaie de la tatăl ei. Dar nu pentru o vină anume, ci pentru perspectiva unei eventuale vinovății, pentru a fi puternică și pregătită pentru asta. Dacă jocul scenic al celor doi protagoniști bărbați este unul excelent, rolul Lizei prin exuberanța ei, prin inocența ei, pentru seninătatea cu care merge să-și primească porția de bătaie, pentru lumina pe care o aduce prin simpla ei prezență, este unul divin, care ajunge direct la inima spectatorului. De fapt, dacă toată atmosfera din piesă se creează pe fondul “torturii” din timpurile trecute, Liza vine cu o altă formă de violență, cea domestică, așa-zis constructivă. Oricum, Liza este cea care-l umanizează și-l reclădește sufletește pe fostul torționar Dominic.
Finalul este unul surprinzător, special, care merită văzut în sală și nu povestit! La sfârșitul piesei aplauzele “au torturat” fericit actorii, chemându-i de multe ori la bis, lăsând să se înțeleagă pe deplin că nimeni n-a regretat nimic, nici cei care au jucat în spectacol, nici cei care au fost martorii spectacolului. Și nici dumneavoastră, cei care citiți, n-o să regretați niciodată nimic, dacă vă întâlniți cât mai des cu benefica, binefăcătoarea și binecuvântata cultură. Veniți la teatru, oameni buni!
