„Poetul nepereche”, cum l-au numit unii critici, „ultimul romantic”, cum l-au definit alții, Eminescu încă luminează suveran literatura noastră de la înălțimea de neatins a luceferilor pe care adeseori i-a coborât în versurile sale. Luna, care strălucește la Agapia „cu lumina ei fecioară” e a lui Eminescu, scria cândva Garabet Ibrăileanu. Marea, pe care n-a văzut-o vreodată, la țărmul căreia își dorea să fie lăsat să moară „în liniștea serii”, e tot a lui.
Izvoarele, codrii „de aramă”, șesurile peste care „trecut-au ani”, „tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul...” îi aparțin îmbrățișate, îngemănate și adâncite în strofe de nimeni mai frumos cântate. Au fost voci care au afirmat că „în afară de Eminescu, totul este aproximativ în literatura română”. Dar pe noi, cei de azi, în ce măsură ne mai preocupă valorile naționale? Ne respectăm poezii măcar amintindu-ne arar câte un vers din opera lor? Dacă da sau nu, „Eminescu să ne judece”, vorba lui Grigore Vieru.
Blocul C10 din Valea Ialomiței Nr.6 nu e mai breaz ca alte blocuri din Capitală. Fără rânduiala țărănească a satului, fără un spirit specific locului, fără o conștiință comună, blocul e un spațiu lipsit de identitate, unde o masă eterogenă de oameni pripășiți de te miri unde viețuiesc împreună fără să compună un stil de viață. Neavând măcar o profesie comună ( ca cea de agricultor, de exemplu) nu-i leagă nimic în discuții și-n comportamentul zilnic, trăind ignorant unii față de alții, sub un univers care, la rându-i, îi ignoră cu seninătate. Mai au însă ușoare tresăriri de orgoliu, când vine vorba despre valorile neamului și identitatea națională.
Aristide Neagu a fost timp de 15 ani administratorul blocului C10. Cea mai mare parte a activității sale profesionale și-a exercitat-o ca sculer-matrițer la „Semănătoarea”. Cu toate astea, Neagu este iremediabil îndrăgostit de literatură, și-n primul rând de literatura română. Deși locuiește cu soția într-un apartament confort II sporit, are ticsite rafturile întinse de-a lungul pereților cu aproape 1000 de volume.
În boxa de la subsol, printre borcane cu zacuscă, gemuri, lăzi cu cartofi, butoaie cu varză, recipiente cu țuică, vin, vișinată etc., mai are depozitate încă 400 de cărți. Pe unele le știe pe dinafară paragraf cu paragraf. Momentan, cu spirit gospodăresc, dă c-o lopată zăpada de pe aleea centrală a blocului.
„Fără doar și poate, Eminescu a fost cel mai mare poet al nostru. Cred că știu zeci de poezii de-ale sale pe dinafară, începând cu „Ce te legeni, codrule?” ori „Scrisoarea a III-a” și până la nemuritorul „Luceafărul”. De pe băncile școlii am învățat toate poeziile, că pe vremea mea se făcea școală, nu ca azi! Întotdeauna mi-a plăcut să citesc!”
Lângă el, îi ține isonul, pălăvrăgind, Constantin Strat (70 de ani). Venit în București cu mai bine de 45 de ani în urmă, din Moldova, de la Podul Turcului, se consideră, indubitabil, „de-al lui Eminescu”. „O fost mare Eminescu, domnule, moldovean de-al meu! Eu am fost instalator de meserie, dar asta nu înseamnă că nu știu poezii de-ale dânsului!”
Ieșită în fața blocului, Maria Suciu își supraveghea cățelul ce țopăia vesel printre tufele de trandafiri îngropate în zăpadă. De 12 ani se mutase în acest bloc, venind din Suceava, unde fusese funcționar contabil. „Am locuit la numai 50 de kilometri de Ipoteștiul lui Eminescu și-ar fi și culmea să nu-i știu poeziile, nu? Ba știu și romanțe pe versurile dânsului!” Demonstativ, începe să cânte cu voce joasă „Pe lângă plopii fără soț”.
„Cântecul ăsta i-l cânta Veronicăi Micle. În centrul Sucevei, lângă liceul Ștefan cel Mare, este un sens giratoriu. De sus vin și se bifurcă două străzi care se întâlnesc în acel sens: una este strada Mihai Eminescu și alta Veronica Micle. Mereu mi-a plăcut să cred că poetul se întâlnește aici cu iubita sa, post-mortem, întru veșnicie. Cred că știu povești și poezii de-ale lui Eminescu, așa, cam cât un profesor. Nu-i așa domnu Tudose?”, glumește doamna Suciu, salutând un vecin.
Cel interpelat, Tudose Marin, fost maistru la IPRS Băneasa, dă din umeri nepăsător. Pe lângă profesia în sine, practicase cu conștiinciozitate și „meseria” de pescar amator. „Lasă-mă, doamnă, cu Eminescu tău! Pe mine mă interesează unde merg iarna asta la copcă, la baboi, n-am eu habar de poeziile și de Eminescu dumitale!”
Dacă cei din generația mai veche știu care este locul lui Eminescu în literatura română, îi pot recita poeziile cursiv, generațiile care s-au succedat după momentul 89 au alte priorități. Nu este cazul să facem acum, aici, judecata de apoi a actualului sistem de învățământ. Dar nici nu poți să fii indiferent când auzi că la o oră de literatură profesorul dă temă clasei să scrie o propoziție sau o frază despre Eminescu, iar un elev de clasa a VIII-a scrie năucitor: „Eminescu taie lemne!” O fi tăind el și lemne, cândva, pe prispa bojdeucii din Țicău pentru „fratele” Creangă, dar pericolul care ne paste este că generația de azi riscă să rămână la nivelul toporului eminescian.
De intrarea în bloc se apropie Mihai Antonescu, elev în clasa a VIII-a. Vine, culmea!, de la două ore de meditații particulare la limba și literatura română, materie de examen în vară pentru accederea la liceu. „Parcă am studiat ceva din Eminescu prin clasa a VII-a, dar nu-mi mai aduc aminte titlurile poeziilor. Nu știu versuri de-ale lui, dar mai am timp să repet până în vară la examen.”
La finalul cărții „Viața lui Mihai Eminescu” marele critic literar George Călinescu scria: „Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtare, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a unui crin de tăria parfumurilor sale”. Dar până atunci, „Toate-s praf...Lumea-i cum este...Și ca dânsa suntem noi!...”
