Dragostea, în fel și chip!

Citesc și  mă amuz, inițial. Apoi,  trec într-o altă stare - de revoltă. Cică,  potrivit teoriei bolșevice, exprimată de activista Alexandra Kollontai, dragostea nu-i altceva decât paharul cu apă pe care-l bei atunci când ți-e sete. Cum ar arăta o lume însetată, v-ați gândit vreodată la o asemenea imagine?

 Numai că Lucrețiu Pătrășcanu are o viziune proprie: „În dragoste, ca și în politică,   trebuie să știi unde să te oprești”[1]. Napoleon Bonaparte era însă  și mai prudent: „În  dragoste, singura victorie este fuga”. Dar de când iubirea e o competiție, cu învingători și învinși? Bleah, și cum să alături dragostei, politica? Mi se pare o blasfemie! Cine a iubit, măcar o singură dată în viață, știe că nu-i altă cale spre sublim... Sau către „patima bolnavă”, vorba Lenei  Constante, din perspectiva căreia,  „relaţia cu Pătrășcanu evoluează într-un mod special. «Toată viața am avut oroare de a trăi cu un bărbat însurat», dar «Pătrășcanu a fost singurul om pe care l-am iubit în felul  ăsta»,  declară ea. Din toamna lui 1945 și până în primăvara lui 1948 au fost «trei ani de viață cu Pătrășcanu, au fost trei ani de gelozie și așteptare. În starea de nervi în care eram veșnic, îmi ardea prea puțin de problemele lui politice. Eu nu doream decât un lucru, să ştiu dacă mă iubește, cât mă iubește, dacă îi e și lui dor de mine… Cu Pătrășcanu nu aveam nimic  comun în afară de această veșnică dorinţă de a-l vedea, de a fi cu el, de a pune mâna măcar pe haina lui […] Câteodată îmi spuneam cu mulțumire că cel puțin nu am trait  fără să știu ce înseamnă să iubești. Dar acum nu mai cred că asta era dragoste. Era o patimă bolnavă»”[2]. Doamne, ce sintagmă cutremurătoare, ce vifor lăuntric trebuie să fi încercat sărmana îndrăgostită! Iar  nu o zi, o săptămână, o lună, nu, ci trei ani bătuți pe muchie! La capătul unei astfel de cazne asumate, totuși, în cunoștință de cauză, îți vei rosti în sine, întru mântuirea ta: „Nu e un om infailibil. E probabil că a făcut mari erori, e probabil că va mai face. Dar nu asta mă interesează. Ştiu că luptele lui, victoriile sau căderile lui nu sânt esenţiale. Ştiu că dincolo de ele, triumfător sau învins, rămâne un om frământat, un om trist, un om singur”[3]. Ca  orice făptură omenească decisă să-și asculte inima, să fie prezentă în viața sa scurtă și anonimă. Căci, în definitiv,  „un om care nu propune vieţii sale o dramă de rezolvat este un absent. Nici inteligenţa, nici erudiţia nu pot suplini această flacără. Ceea ce spune e abstract, ceea ce face e indiferent”[4]. Oho, și câți absenți trec pe lângă tine zilnic, o lume plină de absenți! Da, fiindcă nu-i hărăzit oricui să-și descopere perechea... Din nefericire, „viaţa toată e făcută din galerii prost încrucişate, prin care poţi umbla până la moarte fără să întâlneşti pe cine trebuie, deşi uneori nu vă desparte decât un zid, un pas, o umbră[5]. Sau,  dimpotrivă, ți se pare că l-ai găsit  pe celălalt, însă el nu te vede... Și atunci îți suduiești ursitoarele, repetându-ți  degeaba: „Am soarta unui surd care a fost dăruit cu o voce superbă. Alţii o aud, iar el nu simte decât ridicolul de a căsca gura zadarnic”[6]. Ca să te consolezi, iei aminte la înțelepciunea altora, cum că „orice amestec cu experiența intimă a altuia te poate încurca”[7]... Deși, „o experienţă e prețioasă și, vorba lui Huxley, îți schimbă mintea. E drept că experienţele te fac sceptic, că pierzi credinţe şi certitudini, dar e bine să nu  te încrezi în oameni până nu i-ai încercat. Eu fac credit cu o dezinvoltură care e inconștientă”[8]. Vasăzică, tot  la mâna divinității rămâi, așteptând să dai de  jumătatea sorocită ție... Altcineva mă  previne: „Dragostea asta lumească e făcută din egoism”[9]. Egoism ori ba, adevărul e că „numai dragostea trăiește unitatea”[10] și „cine se ia în brațe, rămâne... singur!”[11] Deh, cică  „dragostea este spontană, dar trebuie păstrată prin disciplină”[12]! La naiba, ce să caute disciplina în încurcăturile simțămintelor? Pfu, și  ce „tragic e când s-a sfârşit şi privind înapoi constaţi că n-ai fost bun de nimic, nici măcar de un  egoism normal !”[13] „Dar ce  e  dragostea fără moarte? Un lucru care trece, ca o stea care se aprinde ca să dispară imediat mai apoi”[14]. Ori „cunoaștere. Adevăratul păcat este ceea ce nu putem sau nu îndrăznim să exprimăm”[15]... Deocamdată, nu o cunoaștem decât pe aceasta, pământeană, aia cerească  nu ne e la îndemână ... Și te tângui, și te frămânți, te aprinzi în vâlvătăi interioare și te întrebi întruna:

„Dar crezi cumva că noaptea nu e la fel de grea?

Că se atinge somnul măcar de geana mea?

Necruţătoarea spaimă s-apropie, coşmar,

Şi-ncerc  a pune geană pe geană, în zadar”[16].

Să nu ne risipim nădejdea, să ne ascultăm inima cât mai mult cu putință și s-o urmăm, deoarece „vedem clar doar cu inima. Tot ce e esențial e invizibil pentru ochi”... [17] Fiindcă „dragostea e sentimentul acela atotcuprinzător care te face să trepidezi. Care te scoate practic din minți”[18].  „Suntem două contraste care se atrag și se ajută să trăiască”[19], îți mângâi seară de seară propriul eu, fericit că ți-ai împlinit rostul. Și „ne iubim, ceea ce mă face să mă gândesc la două flori crescute pe copaci diferiţi, care ar vrea să fie împreună şi care nu au decât culorile lor lipsite de grai şi parfumurile lor îndepărtate pentru a se atinge, înconjurate de stupiditatea şi indiferenţa lucrurilor”[20]. Da, „știm unul despre altul tot ce dorim, iar să știm mai mult nu ne dorim”[21] ! Una peste alta, ca să-mi termin pledoaria,  „adevărata dragoste  e în afara timpului. Ea poate să aștepte chiar o viață întreagă”[22]. Și dacă zeii îți sunt  potrivnici și n-o întâlnești, de ce ai mai trăit?

Dacă mă întrebați ce-i dragostea, vă voi răspunde pe nerăsuflate printr-o îmbrățisare   nichitiană:

„Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut”[23].