Vineri. 30 octombrie. Era ora 22.30 atunci când plutonierul-major Ruscu şi colegii săi au primit un apel de la dispecerat prin care erau anunţaţi de un incendiu, pe Strada Tăbăcarilor, nr.7. Aparent, nimic neobişnuit. Astfel de misiuni sunt la ordinea zilei. Nimeni nu avea să bănuiască ce se întâmplă, cu adevărat, la locul faptei.
„Am primit un apel de la dispecerat prin care eram anunţati să ne deplasăm cu forţele noastre la un club de pe Strada Tăbăcarilor, nr. 7 unde este posibil un început de incendiu. Ne-am deplasat cu forţele şi mijloacele la locul intervenţiei. Când am ajuns acolo nu ne venea să credem... Persoanele cu care ne întâlneam pe stradă. Clubul este undeva la 150 de metri, de la strada principală. O poartă de acces era blocată, poartă care trebuia sa fie deschisă. Am plecat cu două autospeciale cu apă şi spumă şi o ambulanţă. Am ajuns acolo în 10 minute. Am fost un pic socaţi, cei care ieşeau pe stradă ne cereau ajutorul, să le punem la dispoziţie maşini, să le chemăm taxiuri şi să-i ajutăm“, povesteşte despre începutul infernului unul dintre pompierii care în acea noapte a participat la misiunile de salvare.
Nu se putea pătrunde în interiorul clubului: la uşă erau corpuri peste corpuri
Vizibil afectat, chiar şi acum la trei săptămâni de la tragedie, interlocutorul nostru îşi aminteşte că, pînă să ajungă în faţa intrării din club s-au întâlnit cu cei care ieşiseră din încăpere şi se salvaseră. Aveau însă mâinile, părul şi faţa arse. Şocul a fost şi mai mare la intrarea în club, acolo unde vreo 15-17 corpuri, unele peste altele, blocau accesul în clubul groazei. „Ne-am gândit că e vorba de mult mai puţine persoane. Dar, când am ajuns acolo şi am văzut persoanele de la intrarea în club, de la uşă... Uşa fiind blocată de trupurile oamenilor. Nu se putea pătrunde în interiorul clubului decât dacă treceai peste acele persoane. Corpuri peste corpuri“, povesteşte acesta.
Orice secundă era preţioasă, aşa că, împreună cu şeful Gărzii de Intervenţie s-au constituit imediat echipe de intervenţie. „Am început să extragem oamenii de la intrarea în club, i-am scos afară, erau unul peste celalat, inconstienţi. Şeful de intervenţie a solicitat când a văzut despre ce este vorba, sprijin şi cât mai multe forţe. Nu ştiam că sunt foarte mulţi oameni înăuntru, noi am ajuns şi am fost un pic socaţi cand am văzut ce era acolo. Am început să-i extragem pe cei de la uşă care blocau accesul. Pe măsură ce extrăgeam şi puneam afară persoanele, ne şi uitam- că toţi aveam cursul de paramedic - dacă mai aveau semne vitale“, continuă interlocutorul nostru.
Aveam la noi lanternele din dotare, aşa s-au găsit oamenii şi pe dibuite
Îşi aminteşte că, în tot acel infern şi clipe de disperare, un domn s-a apropiat de ei, cerându-le să-i scoată afară prietena care rămăsese prinsă înăuntru. „Ne ruga, ne implora. Era cu telefonul în mână şi o tot suna. Fuseseră împreună în club, el reuşise să iasă, ea nu. Accesul era greu şi era întuneric. Aveam la noi lanternele din dotare, aşa s-au găsit oamenii cu lanterne din dotare şi pe dibuite şi mersul piticului cum spunem noi. Şi unde găseam ceva ţipam: <<Aici este unul, aici este altă persoană!>> Şi atunci, un coleg- doi veneau şi ne ajutam între noi pentru că astfel nu se putea intra în acea încăpere“, mărturiseşte plutonierul-major Marian Floarea Ruscu.
Tânăra a fost găsită în toaletă. Nu era arsă, însă fumul o înecase. „A fost scoasă afară, chiar eu am fost acolo. Am încercat manevre de resuscitare. A venit apoi un domn asistent. Era inconştientă. A fost preluată de medici, iar eu m-am întors să continui misiunea. Nu ne-a luat mult timp să-i scoatem pe cei de la uşă. A mers repede, deoarece eram axaţi doar pe acest lucru, adică să deblocam încăperea şi să intrăm. Am căutat guri de aerisire, am căutat ferestre, nu am găsit nimic. Din cauza fumului, s-a produs foarte repede decesul persoanelor, intoxicarea cu acel fum“, mai povesteşte acesta.
Totul era negru. Sunau telefoanele, însă le vedeam, în unele locuri, aprinse. Câte-o luminiţă...
Îl întreb deşi văd că îi este greu să retrăiască acele momente ce era în acel club al groazei care practic, a pârjolit şi a secerat atâtea vieţi şi dacă, în multele misiuni la care a participat, s-a mai confruntat cu aşa ceva. Dacă a mai întâlnit o tragedie de o asemenea amploare la nivelul misiunilor de salvare. Mărturiseşte: „când am intrat era foarte mult fum, foarte mult fum. Nu, nu mi s-a mai întamplat să merg într-o încăpere cu foarte mult fum, să fie atât de linişte şi să aud doar telefoanele sunând. Nu mi s-a mai întâmplat... Sunau telefoanele, însă le vedeam, în unele locuri, aprinse. Câte-o luminiţă. Nu m-am mai întâlnit cu aşa ceva, mult fum, altfel de fum decât cel pe care îl întâlnim noi la incendiile de zi cu zi. Un fum la care nu puteai să rezişti fără aparat. Cei care au scăpat, din ce am înţeles, spun că şi-au ţinut respiraţia câteva secunde bune ca să poată să se salveze.“
Acest club nu avea ferestre, nu avea altceva, avea o singură uşă de acces
Au început apoi căutările prin club, cu lanternele şi cu aparatele de respirat din dotare, pentru că susţine interlocutorul nostru altfel nu se putea pătrunde în club. „Riscam şi noi alte probleme şi atunci s-a pătruns numai cu aparatele de respirat. Am început să căutam fiecare loc, începând cu scena, cu toaleta... Era foarte mult fum şi totul era negru. Practic, nu se vedea nimic. Acest club nu avea ferestre, nu avea altceva, avea o singură uşă de acces. Până a ieşit fumul, totul era negru. Nu se vedea nimic. Trebuia luat fiecare locşor în parte şi văzut unde mai găsim persoane. Numai în echipă se poate lucra în astfel de cazuri, tot în echipă am scos şi oamenii, e important să te ajuţi, să te sprijini. Am tot sperat să fie cât mai puţine victime, noi am vrut să salvăm cât mai mulţi oameni.“
Nu ne-a interesat nici cât e ceasul, nici dacă a trecut greu, dacă a trecut repede
Mărturiseşte că nu s-a mai întâlnit cu o asemenea tragedie şi, că, în timpul operaţiunii de salvare, nu i-a interesat practic nimic. Doar să salveze cât mai multe persoane. „După munca depusă acolo, în interiorul clubului, la un moment dat, când mai erau două-trei persoane practic nu mai aveai forţă. Că trebuia să-i scoţi într-un timp foarte scurt şi să încerci să-i duci şi la ambulanţă sau la un paramedic. Noi eram concentraţi pe interior, intervenţie, scoaterea tuturor persoanelor, să nu rămână niciuna înăuntru. Nu am stat niciunul, nu ne-a interesat nici cât e ceasul, nimic, nici dacă a trecut greu, dacă a trecut repede, pentru noi impactul a fost destul de puternic. Erau foarte mulţi tineri, puteam să fim şi noi în locul lor, putea să fie oricine. Am văzut de fapt cum într-un timp foarte scurt nu au mai fost în viaţă“.
Rugăciuni în timpul manevrelor de resuscitare: Doamne, fă să-şi revină!
Povesteşte că, în interior, nu se auzea nimic. Niciun glas. Şi că totul era întuneric, negru şi fum. Îşi aminteşte de un băiat de 20 şi ceva de ani pe care l-au luat cu o targă. I-au rămas în minte şi privirile disperate ale părinţilor tânărului care îl rugau să le salveze copilul. „Tatăl lui a venit lângă mine. Mi-a zis:<E copilul meu> . Am rămas fără cuvinte. Apoi a venit şi mama lui. Am mers în Piaţa Bucur (n.r.- piaţa din faţa clubului Colectiv, însă distanţa de la intrarea în club până aici era de 80-100 de metri). Era plină de ambulanţe, fiecare ambulanţă cu vreo 2-3 pacienţi. Nu aveam în acel moment cui să-l predau... Aşa că, l-am pus repede pe caldarâm şi am început să-i fac manevreme de resuscitare până a venit primul echipaj cu medic. Şi mama lui era lângă mine şi mă implora : <<vă rog, salvaţi-l, salvaţi-l>>. În timp ce îi făceam manevre, mă rugam să-şi revină. Ziceam: <<Doamne, te rog, fă să-şi revină, vreau să-şi revină>>. Mama lui stătea lângă mine. A fost cumplit“.
Cele mai grele momente au fost însă cele de după intervenţie. Abia atunci, oamenii din echipele de intervenţie aveau să conştientizeze, privind în jur, gravitatea evenimentului, amploarea şi şocul tragediei. „În momentul ăla nu ne-am gândit decât să-i scoatem mai repede afară şi să-i salvăm pe cei prinşi înăuntru. A fost foarte greu pentru noi. Suntem obişnuiţi cu misiunile, însă... Să vezi părinţi ţipând, implorând să-i salvezi copilul.... Suntem şi noi părinţi. A fost o tragedie. Cea mai grea misiune a noastră de până acum. Sperăm să nu ne mai întâlnim cu asemenea lucruri, sperăm să uităm imaginea aceea, să uităm că lumea ne implora să-i salvăm“.
Mi-a rămas în minte privirea fetei. Voia să trăiască...
Revine la cazul fetei găsite în toaletă pe care a scos-o afară. I-a rămas în minte privirea ei, felul în care se uita- deşi nu putea vorbi- atât la el, cât şi la prietenul ei. Avea însă o disperare şi o dorinţă de a trăi pe care focul şi fumul negru nu le învinsese până la capăt. „Am ieşit eu cu ea, am început să-i fac manevre de resuscitare. A venit şi prietenul ei lângă mine.L-am rugat să mă ajute. Eu număram, făceam compresii şi el îi sufla pe gură. I-am spus: <te rog frumos, la 30, îi sufli pe gură> Apoi a venit asistentul. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu ea. Ştiu că au dus-o la ambulanţă. Mi-a rămas în minte privirea ei, se uita în sus, aveam impresia că se uita la mine, sau la prietenul ei. Voia, aşa, să trăiască. Toţi voiau să trăiască...“
Vise făcute scrum şi 58 de poveşti rămase nescrise
Bilanţul victimelor de la Colectiv a ajuns la 58. Speranţe. Vise. Tinereţe. Aspiraţii. Toate s-au făcut scrum şi s-au înalţat odată cu fumul gros, pe 30 octombrie, când infernul s-a dezlănţuit fără milă în clubul „Colectiv“, de pe strada Tăbăcarilor. Cei mai norocoşi au învins iadul. Şi au reuşit să iasă. Alţii s-au salvat şi s-au reîntors după cei dragi. Nu au mai ieşit nici ei. Au fost cupluri care aşteptau să se căsătorească, dar care au murit împreună. Alţii au fost salvaţi de o bere sau de o întârziere la serviciu. Au fost schimburi de vieţii pentru doar 100 de lei. Au fost ţipete, urlete şi multă disperare. Au fost eroi.Poveşti nescrise. Fum. Mult foc. Să fi fost destin? Să fi fost noroc? Să fi fost soartă? Cine poate şti. Cea mai mare tragedie a ultimilor 20 de ani s-a produs.
În fiecare candelă aprinsă e o poveste. E un tânăr care a plecat mult prea devreme. E zâmbetul unei fete frumoase. E un ultim telefon şi un ultim mesaj lasat pe Facebook. E un erou care putea să se salveze, dar care a ales să se lupte cu flăcările şi să salveze alte două persoane. E un strigăt de ajutor. E o mână întinsă spre salvare. E scena şi muzica dinaintea morţii.
