Manifestările culturale au fost dintotdeauna o preocupare în care vechii bucureșteni se cufundau destul de serios, pasămite mai serios decât acum, când lumea scrie mai mult decât citește și cântă la duș mai mult decât merge la operă.
În perioada interbelică, Teatrul Național București a început primul turneu oficial cu piesele „Apus de soare” și „Răzvan și Vidra”, de Barbu Ștefănescu Delavrancea, respectiv Bogdan Petriceicu Hașdeu.
A urmat o perioadă de glorie pentru Teatrul Național, care a înflorit spectaculos, iar în 1973 o nouă clădire a fost inaugurată. Avea trei săli de spectacol și fațada era în stil modernist. După cinci ani, în urma unui incendiu, conducerea acelei vremi a cerut o remodelare, atât în interior, cât și la exterior. Așa a apărut celebra sală numită Amfiteatrul. Și de această dată, Teatrul Național avea să cunoască spectacole unice și o inaugurare cu mare fast reprezentată de piesa „Conu Leonida față cu reacțiunea” de I.L. Caragiale.
În ceea ce privește Filarmonica, după Marea Unire, presiunile românești de a-și consolida cultura de vârf au crescut și au culminat cu apariția Filarmonicii, o școală de muzică ce pregătea elevi timp de 7 luni. Prima reprezentanție a Filarmonicii Române a avut loc în memorabila seară de 29 august 1934, atunci când soprana Caliopi Caragiale a cântat o arie de Bellini. Concertul a fost precedat de o cuvântare intrată în istorie a lui Mircea Eliade, în care scriitorul sublinia ”importanța crucială a teatrului în educația poporului român”.
Pe lângă muzică, așadar, și teatrul continua să fie un țel la care românii tânjeau cu disperare. După anul 1918, însuși Teatrul Național a continuat să realizeze progrese amețitoare, clădirea teatrului propriu-zis meritându-și numele încă de la jumătatea secolului XIX - ”Teatrul Mare”.
Material realizat în cadrul „București-Centenar”- Program Cultural derulat de Primăria Municipiului București prin Administrația
.jpg)
.png)
