Lucrările vedetelor din închisorile patriei sunt disponibile la Biblioteca Naţională a României. Ca să ajungi să citeşti rândurile aşternute pe hârtie, printre alţi deţinuţi periculoşi, trebuie să-ţi faci card de acces, să-ţi laşi haina şi geanta voluminoasă la garderobă şi apoi să porneşti prin labirintul clădirii de pe malul Dâmboviţei până când dai de sala de lectură pentru “periodice”. Acolo, o doamnă tare amabilă, îţi alege un loc în sală, dar nu înainte de a-ţi trece numele într-un registru şi de a te întreba despre profesie.
Scandalurile se ţin de Cristi Borcea mai ceva ca eşecurile lui Dinamo la porţile Ligii Campionilor. Fostul conducător al “câinilor” este închis în urma unei pedepse cu care s-a ales în “Dosarul Transferurilor” şi are şanse mici să ajungă în libertate după ce, mai nou, este acuzat şi de mituirea unei judecătoare. Acesteia, nu doar că i-ar fi dat bani, dar i-ar fi “coborât şi moşul în beci”. În plus, dinamovistul este şi în mijlocul unui scandal monden după ce fotomodelul Valentina Pelinel a mărturisit că urmează să nască un copil pe care l-a conceput cu Borcea. Viaţa omului despre care Mircea Lucescu spunea că le face pe toate la Dinamo ar putea reprezenta subiectul unui român. Dar cu condiţia să nu fie scris chiar de erou, aşa cum s-a întâmplat cu “Am fost preşedintele unui vis: Dinamo Bucureşti”.
Lucrarea are 150 de pagini, este tipărită pe o hârtie foarte bună, întâlnită la revistele glossy, şi reprezintă o combinaţie de povestioare despre începuturile lui Borcea în fotbal şi teoriile fostul oficial dinamovist despre ceea ce înseamnă marketing sportiv. Autorul explică încă de la început de unde a apărut ideea unei cărţi. “Singurul răspuns care îmi vine în minte, sincer, în acest moment, este <<fotbal>>. De la fotbal, de la cel mai frumos sport lăsat de Dumnezeu pe pământ, de la cel mai diabolic joc scăpat de Lucifer în Infern”, îşi începe pledoaria cel care afirmă că a dat totul pentru gruparea din Ştefan cel Mare. Lecturarea cărţii nu este deloc costisitoare. Nu răpeşte nimănui mai mult de câteva ore şi îi oferă cititorului răspunsuri la multe întrebări simple.
Ce este fotbalul?
“Un exerciţiu sportiv superb, cu 11 protagonişti, excelent sincronizaţi, ce implică un efort uneori supraomenesc, sclipiri de geniu, coordonare matematică şi, nu de puţine ori, graţia pe care ţi-o dă numai talentul Dumnezeiesc”. Nici măcar Cornel Dinu n-ar putea face o descriere mai frumoasă.
Cum a apărut “Lăsaţi-ne să ne pregătim pentru Liga Campionilor”?
“Faptul că îmi făcusem un obicei din a aduce noutăţi de toate felurile în sistemul care guverna fotbalul românesc, faptul că am fost întotdeauna vocal, a general un alt tip de presiune. Toată lumea mă întreba, ne întreba, ce mai pregătim, ce mai facem în continuare, cu ce mai venim nou, când ne oprim. Într-un astfel de moment a apărut celebra frază <<Lăsaţi-ne să ne pregătim pentru Liga Campionilor”. În acel moment Dinamo spulberă tot. În acel moment Dinamo era de neoprit. Suporterii strigau pe stadion, pe străzi: <<Cine intră-n Groapă, fără cinci nu scapă>>. A fost momentul nostru de glorie, a fost împlinirea visurilor mele. Am simţit nevoia să fiu ironic? Da. După ani de zile în care se făcuseră glume pe seama noastră, a clubului, după o lungă perioadă în care am fost nevoiţi să privim meciurile altora din competiile europene, adversarii noştri din teren erau muţi. Îşi înghiţiseră ironiile, nu-şi mai găseau glumele, le plecaseră umoriştii la culcare”. Dinamo se pregăteşte în continuare de Liga Campionilor.
Părinţii de fotbalişti
“De prea multe ori în ultima perioada, părinţii au plecat de la două premise false în ceea ce priveşte fotbalul. Fie că acest sport va distruge dorinţa copilului de a învăţa, de a progresa şi pe alte planuri, fie că fotbalul este singura şansă a copilului de a reuşi în viaţă din punct de vedere financiar. Nimic mai fals”. Chiar se pricepe.
Prostia jucătorilor
“Spre sfârşitul anilor '90, când salariile în fotbalul românesc au început să crească, mulţi jucători, încă tineri, unii chiar puşti, aveau tendinţa să se oprească în cea mai scumpă reprezentanta auto cu primii bani câştigaţi din fotbal. Mă uităm la ei că umblau cu maşini extrem de scumpe şi locuiau cu chirie, prin cartierele mărginaşe ale Bucureştiului. Am luat atunci pe cont propriu o campanie de educare a acestor copii. Nu atât pentru a îi convinge să-şi investească banii într-un acoperiş sau în lucruri mai durabile, cât pentru a încerca să le schimb mentalitatea. Pentru că eram sigur că o schimbare de această natură avea să modifice şi viziunea lor asupra vieţii, a muncii lor, a atitudinii faţă de club şi de valorile acestuia”.
Marketing mioritic
“A tipări flyer-e şi afişe şi a-ţi face un site pe internet nu înseamnă că faci marketing. Înseamnă doar că ai înţeles prost marketing-ul şi dintr-o dată, <<expert>> fiind, ai disponibilitatea de a cheltui nişte bani pentru ceea ce tu consideri că este o <<super-campanie>>. Dezamăgirea nu va întârzia să apară. Pentru că o astfel de campanie nu va reuşi niciodată nici să-ţi crească vânzările, nici să-ţi îmbunătăţească imaginea pe piaţă”.
Definiţia microbistului
“Pentru microbişti, pentru cei care <<consumă>> fotbal, dicţionarul teoriilor fotbalistice este limitat. El începe cu litera <<R>>, de la rezultate, şi se termină, paradoxal, cu litera <<D>>, de la demisie. Lipsesc din acest dicţionar cuvinte că răbdare, construcţie de durata, înţelegere”.
De ce ţine cu Dinamo
“Am crescut într-un bloc de pe Strada Buhuşi, din Macaralei şi, când eram mic, visam să mă fac miliţian. De aici a plecat şi pasiunea asta nebună pentru Dinamo. Nu concepeam să ţin cu altă echipa”.
Doliu şi lumânări la uşă
“Când câştigă Dinamo, urlăm în bloc cât mă ţineau plămânii şi alergam pe casa scării, de sus în jos şi invers, fluturând un steag cu emblema echipei, pe care mi-l făcuse mama. Îmi amintesc, însă, că după o înfrângere am fost subiectul de glume al tuturor vecinilor. Toţi, de la părinţi la copii, stelişti convinşi, făceau glume pe seama mea. <<Cireaşa de pe tort>> a venit, însă, abia a doua zi dimineaţă. Peste noapte îmi puseseră doliu la tocul de la uş[ şi aprinseseră lumânări în faţa apartamentului părinţilor mei”.
Cariera de fotbalist
“Am spus de multă ori că, la începutul carierei mele, nu eu am cochetat cu fotbalul, ci el s-a jucat cu mine. M-a lăsat să-mi consum pasiunea de copil, după care mi-a dat drumul în viaţă, să-mi învăţ lecţiile. Iar atunci când a simţit că sunt pregătit, fotbalul m-a chemat, din nou, la el”.
Primul transfer ratat
“Lucrurile mergeau bine, iar în 1989, când Ţălnar m-a chemat la Alba-Iulia să joc în echipa pe care el o antrena, am zis că trebuie s-o încerc şi pe asta. Mi-au trebuit doar câteva săptămâni ca să-mi dau seama că, din punctul meu de vedere, fotbalul este de privit şi de condus, nu de jucat. Am renunţat la oferta lui Ţălnar mai mult din motive familiale – soţia mea, Mihaela, nu a dorit să ne mutăm la Alba”.
Cum s-a angajat la butelii
“În 1990 mi-am dat seama că trebuia să fac ceva mai mult decât făceam. Dincolo de nebunia cu fotbalul, cu antrenamente, de după-amiezele petrecute în galeria lui Dinamo, de alergătura cu filmele, simţeam neliniştea mea de a face ceva mai mult. Simţeam că mă duce capul, simţeam că pot. Cu ajutorul prietenului meo de-o viaţă, Costel Rizescu, m-am angajat la butelii. Munceam cât era ziua de lungă, nu aveam odihnă, nici casă şi nici masă, dar recompensa era pe măsură. Şi, mai mult decât banii, cel mai mult a contat ce am învăţat în această perioadă. Aceşti ani au fost, de fapt, piatra de temelie a educaţiei mele de om de afaceri. La vremea aceea orice greşeală, orice procent în minus faţă de gestiune te putea costa libertatea pe o perioada nedeterminată. În primele luni ale lui '90 am închiriat un stand undeva pe la Piaţă Scânteii şi am început să aduc de la Alba-Iulia, pe "filiera" Ţălnar, pantofi de la "Ardeleana", bibelouri, covoare şi cafea "Nova Brasilia". Aveam seri când plecam acasă şi cu două mii de dolari”.
Vedetă, rege şi împărat în Balta Albă
“La vremea aceea aparatele video şi televizoarele color erau o raritate. Ursu avea în casă video şi televizor color şi nu a trecut mult timp până când eu şi Florin (n.r. - fratele lui Emil Ursu, fost jucător la Victoria Bucureşti) am devenit un fel de vedete în cartier. De la statutul de star până la cel de "întreprinzător" n-a mai fost decât un pas. Am început să plimbăm aparatul şi televizorul color, mai întâi prin bloc şi apoi prin cartier. Ajunsesem la performanţa de a avea toate serile într-o lună programate cu aparatul pentru închiriere. În mai puţin de un an devenisem un fel "regi" ai cartierului. Făceam bani cu o uşurinţă greu de imaginat şi, la nivel acelor vremuri, trăiam ca nişte împăraţi. A fost momentul în care mi-am dat seama că, dincolo de fotbal, de pasiunea pentru acest sport şi de ce ştiam să fac pe teren cu mingea, mai am un mare talent – acela de a face bani din orice, extrem de repede şi extrem de uşor”.
Cariera la Dinamo
“Se poate spune că anul 1992 a fost ultimul dintr-un şir care au adus echipei din Ştefan cel Mare rezultate excepţionale. Era anul în care titlul ajungea pentru a 14-a oară în vitrina dinamoviştilor, după un sezon extraordinar – 34 de meciuri şi nici o înfrângere. De aici a urmat o perioadă pe care cei mai mulţi dinamovişti încearcă să nu şi-o amintească. Cert este că anul 1995 găseşte echipa aproape de colaps, măcinată de probleme financiare, pe locul 12 în campionat. A fost anul în care mi-am început activitatea la Dinamo. A fost momentul în care mi s-a oferit ocazia să fac mai mult decât să-mi susţin echipa din tribună, din mijlocul galeriei. Clipa în care am hotărât că îmi voi dedica toate resursele readucerii clubului în locul pe care îl merită. Veneam la un club cu o istorie demnă de manuale, care dăduse fotbalului românesc jucători de talie mondială. Veneam, însă, într-o organizaţie care se zbătea să supravieţuiască, aflată, ca toate societatea, de altfel, în tranziţie. O tranziţie care lăsase sportul fără bani şi pusese Ministerul de Interne în faţa unei dileme crunte – păstrăm sau nu echipa? Nu sunt şi nici nu am avut vreodată pretenţia că am fost salvatorul clubului. Am ridicat Dinamo luptând cot la cot cu oameni excepţionali, care au crezut în mine, care au avut determinarea de a se dărui cu totul acestei cauze. Cornel Dinu, Petre Buduru, Mircea Stoenescu sunt doar câţiva dintre cei care au pus Dinamo mai presus de sănătate şi de liniştea lor. Am fost pionieri din multe puncte de vedere în fotbalul românesc. Am avut curajul să încercăm lucruri la care ceilalţi conducători de cluburi nici măcar nu îndrăzneau să se gândească. Am pierdut şi am câştigat, deopotrivă. Ce rămâne, însă, este istoria acestui club şi sunt rezultatele echipei. Toate acestea sunt povestea vieţii mele, materializarea visurilor mele”.
