„Războiul nu creează nicio situație absolut nouă; pur și simplu agravează situația umană permanentă astfel încât să nu o mai putem ignora. Viața umană a fost întotdeauna trăită pe marginea unei prăpastii… Ne înșelăm când comparăm războiul cu „viața normală”. Viața nu a fost niciodată normală.”
Clive Staples Lewis (1898 –1963)
După sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, Europa a trăit (chiar și în timpul războiului rece) cu iluzia că spectrul unui război mondial a fost îndepărtat. Realitatea este că, în toată această perioadă, războiul era prezent în diferite locuri din lume și milioane de oameni mureau sub privirile indulgente ale țărilor dezvoltate. Numărul ar fi cu mult mai mare dacă s-ar lua în considerare și civilii, care au murit din cauza luptei, de foame și boli rezultate din aceste conflicte sau în conflicte mai mici, care nu sunt considerate războaie. Războaiele sunt teribile, deoarece fac viața oamenilor nesigură, le scad standardele de trai, distrug mediul înconjurător și, dacă sunt purtate între țări înarmate cu arme nucleare, pot fi o amenințare existențială pentru umanitate. Bastian Herre afirmă „Câte războaie sunt evitate și dacă tendința de a mai puține morți în ele continuă, depinde de propriile noastre acțiuni. Decesele din conflicte au crescut recent în Orientul Mijlociu, Africa și Europa, subliniind că viitorul acestor tendințe este incert.” (1, 2).
În această notiță, dorim să expunem cât de comune sunt războiul și pacea între țări și care este rolul bioeticii în acest tablou.
1. Dreptul războiului
În 1625, în timp ce se afla la Paris, genialul olandez Hugo Grotius / Hugo de Groot (10 aprilie 1583 – 28 august 1645) și-a publicat capodopera juridică, De Jure Belli ac Pacis. Această carte reflectă luptele politice acerbe și violente atât în propria sa țară, cât și în Europa, în general, în special Războiul de 30 de ani, care izbucnise în 1618. Într-un pasaj celebru din De Jure Belli ac Pacis, Grotius a scris că: „Pe deplin convins… că există o lege comună între națiuni, care este valabilă atât în război, cât și dupa război, am avut multe și serioase motive să mă angajez să scriu despre acest subiect. În întreaga lume creștină, am observat o lipsă de reținere în legătură cu războiul, așa cum ar trebui să le fie rușine chiar și națiunilor barbare.” (3).
Nimeni nu pune la îndoială că Pacea din Westfalia (încheiată în anul 1648 prin care a fost pus capăt Războiului de Treizeci de Ani), ale cărei tratate urmau să formeze un cod de drept public pentru Europa, a fost o întruchipare a principiilor pe care Grotius le-a enunţat în „De Jure Belli ac Pacis“. Convențiile internaționale valabile în prezent – Convențiile de la Haga din 1899 și 1907, celor două Tratate de la Geneva din 1929, Convențiile de la Geneva din 1949 (patru tratate și trei protocoale suplimentare care stabilesc standarde juridice internaționale pentru tratamentul umanitar în timpul războiului) – sunt fundamentate pe de ideile enunțate de Hugo Grotius.
Grotius a considerat că „Există legi ale războiului la fel ca și legi ale păcii”. Obiectivul practic al acestor legi este, după Grotius, de a minimiza vărsarea de sânge în războaie prin construirea unei teorii generale a dreptului (jurisprudentia), care să restrângă și să reglementeze războiul între diferite puteri independente.
Ce a spus Hugo Grotius despre război?
Grotius credea că ar trebui permise numai războaiele cu cauze drepte. Deoarece nu există un judecător pentru soluționarea judiciară între națiuni, războiul ca mijloc de soluționare a conflictelor trebuie tolerat. Cu toate acestea, cauzele războiului ar trebui limitate la cauzele de litigiu. Altfel spus există războaie drepte și războaie nedrepte.
Ideile despre „războiul drept”, dezvoltate în cetățile grecești și în Roma antică, au fost adaptate în secolele de după Hristos ca parte a Bisericii occidentale. Sfântul Augustin (354 – 430 d.Hr.) a stabilit condiții care trebuiau îndeplinite pentru ca războiul să fie permis. Ideile sale, dezvoltate mai târziu de Toma d’Aquino (1226 – 1274), Francisco de Vitoria (1480 – 1546), Balthazar Ayala (1548 – 1584) – în „De Jure et Officiis Belli”, Conrad Brunus (cca. 1495 – 1563) în „De Legationibus”, Albericus Gentilis (1552 – 1608) în „De Legationibus” și „De Jure Belli” s.a. au constituit fundalul lucrării lui Grotius. Contribuția importantă pe care o aduce Hugo Grotius este accentul pus pe ideea temperamenta belli, adică moderație în desfășurarea războiului.
Temperamenta Belli înseamnă moderație în desfășurarea războiului. „Ceea ce face ca regii și popoarele să fie vrednici de onoare este respectarea temperamenta belii: moderație și reținere în a-și urmări pretențiile drepte. O astfel de reținere provine dintr-un respect pentru dreptate – prin restrângerea mijloacelor de război doar la ceea ce este necesar pentru atingerea scopurilor – și, de asemenea, dintr-un simț al umanității” (3). Această preocupare umană pentru ceilalți urmărește să limiteze impactul războiului asupra nevinovaților și chiar asupra celor care luptă din partea opusă.
Hugo Grotius afirmă că protejarea vieții și integrității fizice a populației necombatante, a bunurilor (în special temple, spitale, clădiri etc.) constituie o obligație acoperită de jurisdicția internațională.
În zilele noastre, S. Lazar (4) vorbește despre Jus ad bellum (dreptul la război) și Jus in bello (dreptul în război).
Pentru a avea dreptul de a declanșa un război (Jus ad bellum) trebuie îndeplinite următoarele condiții:
- cauză justă;
- autoritate legitimă; războiul este purtat de o entitate care are autoritatea de a lupta în astfel de războaie;
- intenția corectă; acea entitate intenționează să atingă cauza justă, mai degrabă decât să o folosească ca scuză pentru a atinge un scop nedrept;
- perspectivă rezonabilă de succes; războiul este capabil să-și atingă obiectivele;
- proporționalitate; bunul moral obținut prin război depășește răul moral;
- este o ultimă soluție (necesitate); nu există o modalitate mai puțin dăunătoare de a obține o cauză justă.
Dreptul în război (Jus in bello) impune:
- beligeranții trebuie să facă întotdeauna distincția între obiective militare și civili și să atace în mod intenționat doar obiective militare;
- prejudiciile prevăzute și realizate (neintenționat) trebuie să fie proporționale cu avantajul militar obținut;
- trebuie folosite cele mai puțin dăunătoare mijloace fezabile.
Aceste principii sunt valabile pentru conflicte armate între entități statale. Sunt însă foarte greu de aplicat în conflictele între o armată permanentă și un actor nestatal (de exemplu, insurgenți sau miliții ale mișcării de rezistență). Avem în astfel de situații, pe de o parte, o armată permanent (disciplinată de un stat) și un adversar înarmat, căruia îi lipsește un sistem de disciplină militară sau justiție militară (5). Un astfel de conflict deseori se desfășoară drept „capitole ale conflictelor prelungite, care curg și captează populațiile ostatice timp de decenii, consumând viețile generațiilor” (6).
O problemă controversată a ultimelor decenii este cea a „victimelor colaterale”. Abandonând principiul privind distincția între obiective militare și cele civile sunt atacate spitale, locașuri de cult, locuințe civile. Justificarea strategilor militari este că, frecvent, astfel de locații camuflează obiective militare ale inamicului și populația civilă reprezintă un „scut uman”. Faptul că adesea aceste informații sunt eronate, că victimele colaterale sunt „victime inocente” nu par să impresioneze „ulii războiului”. Iar actorii non-statali preferă astfel de obiective deoarece impactul psihologic este semnificativ.
2. Bioetica și războiul
Pare paradoxal, ținând cont de amploarea fenomenului, dar bioeticenii au abordat rar subiectul bioetiicii în situațiile de conflict armat. Există un număr mic de cercetări în acest domeniu, majoritatea evidențiind în principal obligațiile medicilor față de pacienți (7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15). Războiul pune dileme etice semnificative pentru profesioniștii din domeniul sănătății care ar putea fi sintetizate astfel:
- Conflictul între loialitatea față de stat și cea față de pacienți. În îngrijirea victimelor conflictelor armate, medicii sunt obligați să pună etica medicală înaintea scopurilor militare. În timp ce cadrul normativ al războiului este clar și acceptat de aproape toate țările, în practică, restricțiile privind violența sunt încălcate continuu, iar siguranța și independența profesioniștilor din domeniul sănătății nu sunt asigurate. Principiul umanității și principiile eticii profesionale și globale resping ideea de necesitate militară.
- Datoria de a accepta riscurile la adresa siguranței personale pentru a îngriji pacienții.
- Nondiscriminarea – toți pacienții, civili sau militari,amici sau inamici, indiferent de etnie sau religie vor trebui să beneficieze de standardul maxim de îngrijiri posibile în acel loc. În opinia mea, modalitatea de triaj a răniților în timp de război impusă din rațiuni pragmatice de militari – tratarea cu prioritate a celor cu răni ușoare și abandonarea celor cu răni grave este un exemplu de discriminare.
- Cercetarea – în zonele de război se poate efectua numai cu respectarea integrală a principiilor eticii cercetării, în special, consimțământul informat și demnitatea persoanei.
- Responsabilitățile practicienilor din domeniul sănătății și ale oamenilor de știință, legate de dezvoltarea armelor chimice și biologice și participarea medicului la interogatorii și torturi în timp de război; medicii ar trebui să se abțină de la astfel de activități.
- Personalul medical nu trebuie să participle la lupte cu excepția când viața pacienților săi este pusă într-un pericol grav și iminent, iar pericolul nu poate fi înlăturat altfel.
Au apărut și alte discuții pe subiecte selectate, cum ar fi responsabilitatea socială a medicilor de a reduce amenințarea războiului nuclear.
Dincolo de aceste probleme se impune faptul că războiul nu este doar o confruntare armată, dar și o criză de sănătate publică creată exclusiv de om.
Cercetările au dovedit de mult timp că sănătatea umană este direct afectată de determinanții sociali, cum ar fi veniturile și protecția socială, educație, condițiile de viață în muncă, securitatea alimentară, locuințe, facilități de bază și mediu, dezvoltarea copilăriei timpurii, conflict structural și accesul la servicii de sănătate la prețuri accesibile de calitate decentă (16, 17).
Există diferite moduri în care mai multe elemente interacționează pentru a crește riscul de boală și deces într-o populație. Într-un război, oamenii, neavând acces la hrană și îngrijiri medicale, devin malnutriți, ceea ce, la rândul său, duce la imunosupresie, favorizând răspândirea agenților patogeni infecțioși. O proporție substanțială a deceselor în război au fost indirecte, cauzate nu de împușcături sau explozii, ci de boli, înfometare și expunere (18). De la sfârșitul anilor 1980, malnutriția și bolile, nu rănile de luptă, au fost principalele cauze de deces în războaiele de pe tot globul (19, 20).
În toate războaiele purtate între 2004 și 2007, pentru fiecare individ care a murit violent în luptă, se estimează că alte patru persoane au murit din cauza bolilor și a malnutriției legate de război (21, 22). Femeile și copiii suferă cele mai multe dintre efectele indirecte ale războiului: malnutriție, probleme legate de sarcină și naștere, boli infecțioase, boli netransmisibile (de exemplu, cancer), tulburare de stres post-traumatic și afectarea sănătății mintale. În 2017, numărul estimat de femei și copii afectați de conflictele armate – peste 630 de milioane – a reprezentat 8% din populația lumii (23).
Efectele asupra sănătății la nivel de populație provocate atât de războiul convențional, cât și de cel neconvențional ar trebui să fie de o importanță capitală pentru bioetică, un domeniu axat pe sănătate și pe valorile umane. Bioetica poate contribui la analize normative ale războiului, subliniind acest element trecut cu vederea în discuțiile obișnuite despre etică și război.
Jecker și colab. propun să se trateze războiul ca o criză de sănătate publică și propune șase principii de bioetică pentru dimensiunile de sănătate publică ale războiului: justiție în sănătate, responsabilitate, vieți demne, sustenabilitatea sănătății publice, non-vătămarea și maximizarea sănătății publice.
a. Justiție în sănătate: reducerea poverii disproporționate pe care războiul o are asupra sănătății populațiilor civile din zonele de război, în special a femeilor și a copiilor. Prevede distribuirea echitabilă a beneficiilor și a sarcinilor legate de sănătate, inclusiv a beneficiilor pentru sănătate și a daunelor pentru populația civilă. Recunoaște o responsabilitate specială față de populațiile cele mai vulnerabile la impactul negativ asupra sănătății, inclusiv femeile, copiii, persoanele strămutate, persoanele cu dizabilități, persoanele în vârstă și popoarele indigene (25).
b. Responsabilitate: tragerea la răspundere a părțile în conflict pentru impactul războiului asupra sănătății publice. Baza etică a responsabilității este respectul față de persoane, care se datorează tuturor persoanelor pe baza demnității și valorii lor ca persoane. Nerespectarea oamenilor poate presupune să acceptăm ca tactici, precum violul, tortura sau folosirea scuturilor umane să pară mai acceptabile. Responsabilitatea îi obligă pe factorii de decizie să extindă demnitatea și recunoașterea victimelor civile ale războiului, recunoscând prejudiciile pe care deciziile lor le pot crea. În loc să tolereze vătămări gratuite, cum ar fi violența sexuală, responsabilitatea cere părților în conflict să fie considerate responsabile pentru actele lor.
c. Viață demnă: susține capacitatea oamenilor de a duce o viață demnă, inclusiv capacitatea minimă de a fi sănătoși.
d. Durabilitatea sănătății publice: includerea sustenabilitatea sănătății publice în definiția „succesului” războiului. Denumește cerința etică de a menține capacitatea de sănătate publică a populațiilor afectate de război. Necesită susținerea capacității oamenilor de a duce o viață sănătoasă atât în timpul războiului, cât și în perioada de după război (adică, în timpul păcii) (26). Sustenabilitatea sănătății publice plasează aceste consecințe direct pe umerii planificatorilor militari. De asemenea, leagă sănătatea publică în timpul războiului de sănătatea publică în timpul păcii, susținând sisteme fiabile, care asigură securitatea sănătății pe termen lung.
e. Non-vatamarea: limitarea efectele nocive ale războiului asupra necombatanților
f. Maximizarea sănătății publice: compararea efectele războiului asupra sănătății publice cu alternativele sale. Maximizarea sănătății publice prevede crearea celui mai mare echilibru între beneficiile sănătății publice și daune. Când deliberăm despre necesitatea războiului, maximizarea sănătății publice ne instruiește să comparăm impactul războiului cu alternativele sale, cum ar fi sancțiunile economice, embargourile asupra armelor, diplomația, rezistența nonviolentă, stimulentele pozitive sau asistența militară. Pe această analiză, necesitatea morală a războiului se bazează pe afirmațiile ex ante despre rezultatele viitoarelor alternative, cum ar fi neacționarea pentru a evita o amenințare. Această evaluare necesită luarea în considerare a șansei ca fiecare posibilitate alternativă să atingă (sau să se apropie suficient) obiectivul războiului. Mai mult decât atât, necesită luarea în considerare, pentru fiecare alternativă, dacă este probabil să fie eficientă în protejarea drepturilor fundamentale ale omului și în distribuirea echitabilă a costurilor și beneficiilor (27).
Bioetica poate ajuta inclusiv în perioada de după război când susținerea sănătății publice devine mai puțin riscantă pentru oamenii de pe teren, iar ceea ce este stabilit promite a fi mai durabil decât era atunci când războiul era în desfășurare.
O evaluare bioetică bine structurată poate îmbunătăți procesul și rezultatul deciziilor de medicină clinică (28), dar, în plus, ar putea îmbunătăți deciziile legate de război, cultivând un mediu etic și ar putea servi ca susținători ai populațiilor civile afectate de război.
3. Concluzie
Bioeticienii ar trebui să-și îndreptate atenția asupra efectelor războiului asupra sănătății. În calitate de bioeticieni, ar trebui să analizam consecințele războiului asupra omenirii , să atragem atenția asupra costului uman total al războiului și să promovăm pacea.
Poate cea mai bună încheiere este un fragment din L’Avenir sanglant (1889) scris de Henry Dunant.
Războiul, acea știință a dezordinei, […] nu ucide doar corpul, ci de prea multe ori ucide și sufletul. Înjosește, corupe, ofilește, degradează. Sub cele mai înșelătoare aparențe, este sursa a o mie de lucruri degradante, crude, bestiale. Brutalitatea ei devorează și devine ură aprigă: splendoarea ei se transformă în întuneric. Întunecă, îndoaie și distorsionează mințile, înlănțuiește sufletele pe care nu le distruge (29).
Henry Dunant
P.S. 1. Regele Suediei Gustav al II-lea Adolf (1594 – 1632) a fost un admirator a lui Hugo Grotius. În campania victorioasă din Europa continentală, a luat cu el doar două cărți : Biblia și De Jure Belli ac Pacis. Înainte de moartea sa, pe câmpul de luptă de la Lützen (luptă câștigată de suedezi) l-a recomandat pe Grotius marelui său cancelar, Oxenstierna. În 1634, regentul suedez, Axel Oxenstierna, i-a oferit lui Hugo Grotius funcția remunerată de ambasador al Suediei la Paris.
P.S. 2. Bibliografie selectivă
1. Herre Bastian, Rodés-Guirao Lucas, Roser Max, (2022) War and Peace, ourworldindata.org/war-and-peace
2. Herre Bastian (2024) – „Millions have died in conflicts since the Cold War; most of them in Africa and intrastate conflicts” Published online at OurWorldinData.org. ourworldindata.org/conflict-deaths-breakdown
3. Hugo Grotius. Despre dreptul războiului și al păcii: traducere, note și comentarii de George Dumitriu, Editura Științifică, București, 1968
4. Lazar, S. 2020. War. In Stanford encyclopedia of philosophy, ed. E. N. Zalta. plato.stanford.edu/archives/spr2020/entries/war/
5. Walzer, M. 2015. Preface to the fifth edition. In Just and unjust wars: A moral argument with historical illustrations, ed. M. Walzer, 5th edition. New York.
6. Arawi, T., and G. S. Abu-Sittah. 2022. Bioethics in conflict zones. AMA Journal of Ethics 24 (6):455–6. doi: 10.1001/amajethics.2022.455.
7. Michael Gross, Bioethics and Armed Conflict, The MIT Press,2006
8. Steven Miles, The Torture Doctors: Human Rights Crimes and the Road to Justice Georgetown University Press 2020
9. Daniel Messelken, David Winkler, Ethics of Medical Innovation, Experimentation, and Enhancement in Military and Humanitarian Contexts, Springer, 2020
10. Michael Gross, Military Medical Ethics in Contemporary Armed Conflict: Mobilizing Medicine in the Pursuit of Just War, Oxford Univ.Press, 2021
11. Barry Hoffmaster, Cliff Hooker, Re-Reasoning Ethics, The MIT Press, 2023
12. Nataliia Boichenko, Challenges of War for Bioethics: The Ukrainian Experience, Core, 2023, core.ac.uk/download/591206729.pdf
13. Ten Have, H. 2023. Bioethics and war. The Hastings Center Report 53 (3):2. doi: 10.1002/hast.1482.
14. Robert Baker, Making Modern Medical Ethics, The MIT Press, 2024
15. März JW, Messelken D, Biller-Andorno N. Bioethics challenges in times of war. Bioethics. 2025 Jan;39(1):3-4. doi: 10.1111/bioe.13383. PMID: 39699268.
16. Gostin, L. O., and M. Powers. 2006. What does social justice require for the public’s health. Public health ethics and policy imperatives. Health Affairs 25 (4):1053–60.
17. World Health Organization (WHO). 2024. Health topics: Social determinants of health. Geneva: WHO. who.int/health-topics/social-determinants-of-health#tab=tab_1
18. Hasell, J. 2022. Counting world conflict deaths: Why do sources differ? Our world in data. ourworldindata.org/counting-conflict-deaths
19. Mazzarino, A., M. C. Inhorn, and C. Lutz. 2019. Introduction: The health consequences of war. In War and health: The medical consequences of the wars in Iraq and Afghanistan, eds. C. Lutz and A. Mazzarino, 1–36. New York: New York University Press.
20. Savell S. 2023, May 15. How death outlives war: The reverberating impact of the post-9/11 wars on human health Brown University, Watson Institute for International and Public Affairs.
21. Geneva Declaration Secretariat. 2008. Global burden of armed violence. New York: Cambridge University Press.
22. Geneva Declaration Secretariat. 2008. Global burden of armed violence. Geneva: Geneva Declaration Secretariat. unodc.org/documents/data-and-analysis/Crime-statistics/Global-Burden-of-Armed-Violence-full-report.pdf
23. Bendavid, E., T. Boerma, N. Akseer, A. Langer, E. B. Malembaka, E. A. Okiro, P. H. Wise, S. Heft-Neal, R. E. Black, Z. A. Bhutta, et al. 2021. The effects of armed conflict on the health of women and children. Lancet 397 (10273):522–32. doi: 10.1016/S0140-6736(21)00131-8.
24. Jecker NS, Atuire C, Ravitsky V, Behrens K, Ghaly M. War, Bioethics, and Public Health. Am J Bioeth. 2024 Jul 22:1-15. doi: 10.1080/15265161.2024.2377118. Epub ahead of print. PMID: 39037719.
25. Levy, B. S. 2022. A public health perspective on war. In From horror to hope, ed. B. S. Levy, 3–15. New York: Oxford University Press.
26. Razum, O., H. Barros, R. Buckingham, M. Codd, K. Czabanowska, N. Künzli, K. Lyubomirova, R. Otok, C. Signorelli, and J. Middleton. 2019. Is war a man-made public health problem? Lancet 394:613. doi: 10.1016/S0140-6736(19)31900-2.
27. Pattison, J. 2018. The pragmatic approach. In The alternatives to war, ed. J. Pattison, 18–38. New York: Oxford University Press.
28. Dubler, N. N., and C. B. Liebman. 2021. Bioethics Mediation: A Guide to Shaping Shared Solutions, Revised and Expanded Edition. Nashville, TN: Vanderbilt University Press.
29. Henry Dunant, L’Avenir sanglant. Ed. ZOE, Paris, 1998
sursă foto: amazon.com – Banksy – Love Amidst War Poster
Autor Vasile Astarastoae
