„Sportul este cel mai bun ambasador al României peste hotare” a rămas doar o lozincă prăfuită. Handbalul, gimnastica, dar și alte sporturi ne-au adus mari dezamăgiri la ediția din 2016 a Jocurilor Olimpice, și pot pecetlui cea mai slabă prestație a României din ultimii 50 de ani.
De două ori medaliat la Olimpiadă și dublu campion mondial la handbal masculin, Gabriel Kicsid este dezamăgit, dar nu și surprins. El susține că totul pleacă de la bază. Desființarea competițiilor școlare și universitare a redus drastic aria de selecție și a îndepărtat copiii de sport. Născut la 2 aprilie 1948 în comuna Imeni din județul Covasna, Kicsid își amintește cu nostalgie primii pași în handbal.
“Realitatea este că pe vremea aceea sportul școlar, indiferent de ramură, era foarte bine organizat, inclusiv la nivel de liceu și universitate. Erau tradiționalele campionate interșcolare. Primul meu profesor de sport m-a selecționat în echipa de handbal a școlii, culmea, ca portar. Când am ajuns la Liceul Unirea din Brașov, deja am fost convocat la selecționata școlară a Brasovului, unde erau adunaţi cei mai buni handbalişti din judeţ. Cu această echipă am obținut prima mea medalie, bronz la campionatul național al selecționatelor școlare. Am fost extrem de mândru”.
Școala nu se neglija ca acum. “Am intrat la facultatea de Medicină Veterinară, fiindcă inițial visul meu a fost să ajung medic veterinar și am sperat că pot face handbal în paralel. Fiind legitimat la echipa de handbal, aveam scoatere din producție, așa se numea la acea vreme. În anul 1967, când m-am întors cu medalia de aur de la campionatul mondial de tineret din Olanda, părinții mei au primit o scrisoare că, din cauza absențelor, voi fi exmatriculat de la facultate. Greșeala s-a corectat cu o condiție: renunț la handbal și merg la toate cursurile, sau mă transfer la facultatea de Educație Fizică și Sport. Am ales a doua variantă. După ce am gustat din miere, îmi era greu să renunț la sportul de performanță", spune fostul mare handbalist.
Absența României de la competițiile olimpice de handbal masculin, dar și prestația sub așteptări a selecționatei feminine au la bază mai multe explicații. “Noi am suferit ca să ajungem campioni. Finalurile de meci au reprezentat mereu un examen pentru psihicul nostru. Eram în stare să revenim și din mormânt. Asta a caracterizat forța acelei generaţii”.
Când bronzul era un semieșec
El își amintește cu regret de bronzul obținut la Olimpiada de la Munchen din 1972. "Nu vreau să pun semieșecul pe seama atacului terorist asupra delegației israeliene, chiar dacă asta ne-a marcat pe toți. Pur și simplu trebuie să admitem că Iugoslavia a fost cea mai bună echipă la acel turneu și a câștigat pe merit. Noi am fost coșmarul germanilor, fiindcă i-am bătut în finala mică. Pentru mine a fost un turneu bun, fiindcă am jucat titular în toate meciurile și am marcat 12 goluri. Peste doi ani, în 74, le-am suflat din nou titlul mondial, de data asta chiar pe terenul lor". Dar cât de mult s-a schimbat handbalul între timp? ”Văd că unii încearcă să minimalizeze rezultatele noastre, spunând că se juca un alt handbal la acea vreme. Urmăresc handbalul de atâția ani și vă spun că se joacă cu aceleași scheme ca în anii 70. Două lucruri s-au schimbat care au adus o dinamică superioară jocului: introducerea pasivului și faptul că la repunerea mingii în joc după gol adversarul nu este obligat să fie cu toată echipa în propriul teren”.
De la profesori la anonimi
România ajunsese la începutul anilor 70 profesorul de handbal al unor țări dezvoltate din Europa. "Spania ne-a invitat să stăm două săptămâni la ei, ca să le predăm abecedarul handbalului, teoretic și practic. Vreo 12 zile am stat. Spania nu conta atunci în handbal. Acum elevii spanioli au întrecut doctorii docenți din România. Gruia a fost tema de dezbatere în Universitatea de la Paris. Federația franceză a trimis o echipă de filmare ca să surprindă toate mișcările lui Gruia. Apoi acestea au fost supuse unui studiu de cercetare. Gruia practic a fost voleibalist și a ajuns un mare jucător datorită capacității de a se ridica într-o jumătate de metru, când alți handbaliști aveau nevoie de trei pași. Elanul lui era foarte scurt și adversarul nu avea timp pentru blocaj. El avea cele mai corecte aruncări de la linia de nouă metri", consideră Kicsid.
Regretul vieții
Olimpiada de la Montreal din 1976 a marcat nu doar cariera lui Kicsid, ci și viața lui. "Generatia 70 a fost clădită pe scheletul echipei Steaua. Eram o familie. Petreceam vacanțele împreună și eram extrem de uniți. Finala din 1976 este subiectul discuțiilor noastre și după atâția ani. Nu știu ce s-a întâmplat atunci, fiindcă URSS nu ne bătuse niciodată până atunci. A fost un conflict verbal dur înainte de meci între portarul Penu și antrenorul Vlase. Penu a refuzat să intre în teren dacă nu eram și eu titular. Această ceartă a creat o atmosferă nepotrivită care a dus la pierderea meciului. URSS nu avea nimic în plus, dovadă că în 1977 urma să îi batem în finala Cupei Campionilor, Steaua-TSKA Moscova. Avem toate medaliile posibile și imposibile, dar ne lipsește aurul olimpic. Eram atât de siguri pe noi în finală, încât nici un moment nu ne-a trecut prin minte că am putea pierde. Rana nu s-a vindecat nici până astăzi".
Recompensele financiare nu au fost niciodată pe primul loc. “Pentru titlul mondial din 70 am primit 15.000 de lei. Era o primă pentru patru ani de muncă, în condițiile în care un ofițer avea un salariu de 2.000 de lei lunar. De la universitate primeam o cameră unde să stau și mâncare de trei ori pe zi. Dar nu conta asta. Noi am văzut lumea. Aveam stagii de pregătire în Cuba și SUA. Era ceva de vis. Și mai făceam și performanță. Pentru al doilea titlu din 74, cei care bifaseră ambele turnee au primit 18.000, tot pentru o muncă de patru ani. Am fost decorat cu Ordinul Muncii clasa I și Maestru emerit al sportului. Nu este un secret că un jucător de fotbal de la Steaua câștiga atunci aproape 20.000 de lei pe lună. Statul român ne-a apreciat munca și acum ne bucurăm și de o rentă viageră pe baza succeselor noastre".
Cât despre actualele generații, Kicsid nu are mari speranțe pentru viitorul handbalului românesc, în special cel masculin. "În 1981 am spus că vor mai trece 20 de ani până când se va naște o nouă generație care să se apropie de performanțele noastre. Am greșit și au trecut 35 deja. Eu zic să mai adăugăm 20, însă nu bag mâna în foc că se va mai naște vreodată o asemenea generație. Handbalul este un sport de echipă și nouă acum ne lipsesc jucătorii cu caracter care să pună interesele echipei naționale înaintea celor personale. Nesimțirea, lipsa de valoare și promovarea pe pile sunt aspecte la ordinea zilei. Nu cred că avem doi jucători în România care să arunce 65 de metri cu mingea de handbal și atunci despre ce discutăm? Iar dacă echipa nu este ca o familie, nu ai cum să obții rezultate la un joc sportiv.
Avem probleme mari la nivel de selecție a copiilor și juniorilor. Antrenorii nu sunt interesați de selectie, ci vor primul titlu cât mai repede, ca să ceară mai mulți bani. Ei termină o generație și din 100 de juniori nu au un inter. Asta e problema, că nu are cine să arunce la poartă. Tot schimbăm antrenorul naționalei și ce rezolvăm cu asta? Poți să pui toată generația noastră pe banca echipei că n-ai ce să faci cu actuala generație de jucători. Nu în ultimul rând, să nu uităm că noi continuăm să investim masiv în politică în loc să investim în sport. Iar cum politica este o echipă slabă, se văd și rezultatele", a încheiat Kicsid.
