Asta se întâmpla acum 18 ani. Acum 18 ani România încă nu implementase vreun ghid de bune practici în specialitățile medicale. Fiecare profesie avea manuale, tratate, experiență câștigată mai pe unde apuca fiecare. Era o luptă corp la corp, de multe ori, să aduci tehnologie nouă într-o țară care, cam la aceleași momente, prefera să bage bani în autostrăzi, borduri și chiolhanuri. Eu mi-aduc aminte cum arăta medicina în 1998. E anul când am intrat la Facultate. Era și vai, și-amar. Manualele erau litografiate, tratatele erau aduse pe bani mulți, xerocopiate de unde apucai, și puțini erau corifeii „cunoașterii”. Și mai puțini erau cei cu adevărat pasionați. La 8 ani de la Revoluția din 1989, când începe povestea asta, spitalul Marie Curie era o speluncă. Și nu numai el. Toate spitalele. Nu se vorbea, încă, de etică, de consimțământ informat, de alianță terapeutică, de toate lucrurile pe care noi astăzi punem preț. Să îl judeci pe Burnei de-atunci în raport cu canoanele de azi e deja un fals de argumentație.
Profesorul Burnei e reputat pentru inventică. Pentru modul temerar de-a face operații acolo unde alți oameni nu s-ar ”băga”. Cu atât mai puțini se băgau în 1998. Carevasăzică beneficiază de prezumția că, în absența unei medicini bazată pe dovezi (EBM) s-a bazat mai degrabă pe propria-i eminență. Astăzi unii îi spun aroganță. Astăzi unii îi spun ”complex Zeus”. Sunt tot ce se poate aceiași care, acum 18 ani, i-ar fi recomandat unui părinte să se ducă la un om precum Burnei. Pentru că nu toți sunt nebuni precum Burnei. Această ”nebunie” făcea parte din filosofia de practică medicală pe care-am întâlnit-o și eu, ca student. Burnei era nebun în ortopedie pediatrică. Irinel Popescu era nebun în transplant hepatic. Ioanel Sinescu și Lucan erau nebuni în transplant renal. Dan Enescu era nebun în arsologie. Horațiu Moldovan era nebun în cardiologie intervențională. Da, medicina românească în urmă cu 18 ani era o adunătură de nebuni. Frumoși ori mefistofelici, e o chestiune de interpretare astăzi. Sunt zile în care mi-i amintesc într-un fel. Sunt zile în care luminile pălesc. Astfel că stabilim contextul primelor contacte dintre pacient, și medic.
Materialele folosite
Doctorul Gabriel Diaconu descâlcește și cum stau lucrurile în privința materialelor folosite de profesorul Burnei, bio-vitroceramica.
”Mai multe voci profesionale menționate în anchetă spun că a fost o eroare medicală, că nimeni nu (mai) făcea asta (vezi mai sus). BVC... Pe engleză i se spune ”bioglass” sau ”bioceramics”. Sunt materiale compozite care interacționează cu matricea osoasă. În ancheta colegilor mei sunt făcute două afirmații: 1) că BVC nu e un produs omologat de Agenția Națională a Medicamentului, respectiv că 2) profesorul Burnei ar fi folosit-o ”experimental” (nu e totuna cu a spune că a făcut un ”experiment„ pe pacient, nota bene!) în operația care-a declanșat lanțul de eșecuri ulterior, către concluzia aparentă a prezentului.
BVC a început să fie fabricată de inginerul Negreanu la câțiva ani după ce acesta și-a deschis o mică afacere de familie. Poneti SRL, și-au zis. Produsul, PAW-1, a început să fie folosit la spitalul Foișor de Ortopedie, din Capitală, în 1995. Timp de 6 ani, până în 2001, ortopezii de la Foișor au operat pacienți pe care au folosit BVC, cu concluzii revizuite în 2006. Nu mă întrebați cum de știu asta, că e simplu: am căutat (deh, fiecare cu documentarea lui). Negreanu și alții au început să publice despre proprietățile BVC-ului încă din 1996. Prima oară când întâlnești bio-vitroceramica în online e pe aplicații pentru proiecte de cercetare la Ministerul Educației, prin 1999, 2000, 2001. Prima oară BVC e menționată pe lista bio-tehnologiilor agreate de Ministerul Sănătății (sic!) în 2001. Maglavaisul (ca să-i spunem așa) e folosit curent în stomatologie, chirurgie BMF (buco-maxilo-facială), mai puțin în marea ortopedie pe motiv că n-ar fi foarte bioactivă.
Problema nu e BVC-ul. Problema e că a) era folosită uzual la București în perioada de timp în care Burnei a operat-o pe pacienta în cauză (deci din două una, ori și cei de la Foișor erau în ilegalitate, ori BVC-ul era omologat pe cheia vremii, și se folosea), respectiv b) dacă România avea o alternativă ”mai bună”, ”premium” la bio-vitro-ceramică pe care Burnei ar fi putut-o folosi. Finalmente, e de discutat dacă se impunea folosirea de BVC. Doar doctorul Burnei poate oferi un răspuns coerent la ultima întrebare, și sunt sigur c-o va face. Cât privește celălalte două chestiuni, pentru mine e rezonabil să observă că mai degrabă e o răfuială între profesioniști, decât o propunere fundamentată pe argumente, respectiv adevăruri istorice.
Pentru că, în 1998, în România, polimerii și biotehnologiile abia intraseră în Ortopedie. Nu există articol în vreo revistă, decât o mențiune trandafirie prin 1996, despre uzitarea lor. Carevasăzică operația făcută de profesorul Burnei la vreme intră în categoria intervențiilor de pionierat”.
Doctorul Gabriel Diaconu subliniază că intervenții similare de implantare de BVC sunt un subiect de laudă pentru specialitășii de la Spitalul de ortopedie Foișor, chiar în aceeași perioadă
Pe de altă parte, dr. Diaconu observă că ”în toți anii care au urmat, familia a revenit la dr. Burnei. Și nu o dată, sau de două ori. Au revenit de 11 ori, pe parcursul a 17 ani, cât a trecut până povestea să devină publică! Trebuie că dacă medicul respectiv nu a cultivat atașament, bună credință și respect în relația cu pacientul acesta din urmă nu s-ar întoarce decât cu pistolul la tâmplă la el. Ori lucrurile nu stau deloc așa.
Pionierat în medicină
Dr. Gabriel Diaconu mai scrie: Intervențiile de tip pionierat în medicină, cât timp sunt făcute cu acordul familiei și/ sau pacientului, trebuie protejate de interpretarea malițioasă și tendința vulgului de-a le judeca doar după rata de succes. Jenkins a trebuit să își injecteze singur ser variolizat ca să convingă o comunitate că merită să-și facă ”vaccinul”. Christian Barnaard a eșuat la primele intervenții de transplant de cord până să-i iasă, și să deschidă o nouă cale în medicina secolului XX. Primii pacienți supraviețiuiau zile, sau luni. Nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi scris despre Barnaard în presa românească a zilelor noastre. Că astăzi îl acuzăm pe Burnei de tocmai acel păcat care duce medicina înainte, care o propagă, o face să fie temerară, să fie inovativă, îmi pare nu doar absurd, cât reducționist.
Vor spune unii că patologia respectivă nu cerea intervenții temerare. Și că exista un mod ”conservator” de-a trata lucrurile, care poate i-ar fi clădit un alt destin. Doar că aici intervin cifrele. Displazia congenitală de șold netratată poate duce la complicații. Una dintre ele a fost bâlbâită de doctorul Burnei, un om care când e luat la mitralieră de un jurnalist se pierde. Aceea de osteonecroză. Da, acesta n-a fost un caz tipic. În medicină lucrezi cu materialul clientului. Poate să fie vina ta, ca doctor, dacă lui nu-i va merge bine. Dar trebuie să demonstrezi o relație cauzală între actul medical și consecințele lui adverse, și mai trebuie să demonstrezi că acest act medical a fost făcut fie în neștiință de cauză, fie cu bună știință dar din motive obscure, spre dauna pacientului. Nu se pune problema aici. Doctorul Burnei a acționat potrivit propriilor credințe. Dacă cineva ar avea o curiozitate să-i vadă statistica de reușită pe aceleași proceduri ar putea să găsească situații quasi-identice, comparabile, în care exact același algoritm a dat roade, și pacienții au recuperat, și-au fost bine.
