Nu tre să fii paranormal ca să simţi energia locului. se simte multă durere şi multă tulburare. cîmpia aia de lumînări şi flori pe care jandarmii le recoltează în permanenţă de la oameni n-o să dispară prea curînd. oameni de toate vîrstele privesc literalmente înlemniţi cîmpu cu lumînări aprinse, placat, pe unde mai rămîne loc, de buchete de flori şi de coroane. o hipsteriţă cu păru verde are ochii roşii de plîns şi cîteva crizanteme gabene în mîini. şi unghiile vopsite negru. cam tremură. sînt convinsă că tremură de un frig amestecat cu tristeţe. prietenul ei încearcă stîngace s-o consoleze. “putea să stea mai înspre uşă măcar”, spune fata. ca şi cum s-ar fi gîndit cineva că urmează să se întîmple o catastrofă.
cînd se întîmplă d-astea nu te gîndeşti. viaţa e o tîrfă imprevizibilă. ea a aflat asta mai repede decît alţii, se pare. îmi pare rău s-o spun. îmi pare rău, viaţa, că vorbesc aşa urît despre tine.
sute de oameni se schimbă mereu cu alte sute de oameni în faţa clubului #colectiv. dinspre <tăbăcari> vin grupuri nesfîrşite de oameni. dinspre “între gîrle”, unde e maternitatea bucur, mai vin alţii. stau frumos şi se roagă pentru. atîta compasiune e minunată. te face să nu-ţi fie greaţă că eşti om.
un picior de politician n-am văzut, ce să zic da l-am văzut pe oprea cum încerca să acumuleze capital de imagine pe seama lu Arafat. pe seama lu Arafat toată lumea-şi face capital de imagine. ar trebui ca Arafat să-şi deschiă o bancă de imagine şi să dea capital cu împrumut şi camătă. ar avea mare succes printre politicienii romȃni.
un bătrîn îi dă unui jandarm un buchet de flori şi o lumînare aprinsă: “dumnezeu sa-i ierte, tată, dumnezeu să-i ierte, să le fie ţărîna uşoară”.
fabrica <pionieru> e varză da asta nu e o ştire. ar fi fost o ştire să fi bubuit cu producţia, da aşa, pff.
un copil de vreo nouă ani trage de tac-su să plece. tac-su îi aranjează mai bine căciula pe cap şi nu-i răspunde. e modul lui să mai amîne plecarea . în spatele fabricii un grup de surdo-muţi îşi spun chestii ininteligibile. se uită printr-o gaură prin care nu rezist tentaţiei şi mă uit şi io. adevăru e că, dacă vezi gaura aia, n-ai cum să nu te uiţi prin ea. s-a pomenit la un nivel psihologic, aşa, nici mai sus de un stat de om, nici prea jos, astfel încît să-ţi fie lene să te apleci. prin gaura aia nu poţi să nu te uiţi. şi mă uit şi nu văd decît nişte maşini parcate. pff. mă simt trădată de acest grup de surdo-muţi care, probabil s-au simţit şi ei trădaţi de alţii înaintea lor.
în rest, lumea continuă să vină. se bagă apusu-n treabă. e un cer violet, frumos şi rece. o doamnă cu flori în mîini comentează că trebuia să fie o uşă mai mare, ca să poată să iasă mai mult lume.
sfrate, “trebuia” şi “dacă” sînt două cuvinte la care nu trebuie să te gîndeşti după o tragedie ca asta. şi ştii de ce? pentru că-ţi îngreunează foarte mult sufletu. dacă era aşa şi nu era aşa, poate cineva ar mai fi trăit şi astăzi. dar moartea parcă nu-şi făcuse planu şi trebuia să ia mai mulţi deodată, că altfel parcă o dădea afară de la job.
ştiu însă că n-a reuşit mai nimic moartea asta.
ea n-a făcut decît să le dea paşapoarte spre o lume ma bună. infinit mai bună.
