În vremea celui de-al doilea război mondial, cea mai veche piesă a teatrului nostru popular – consemnată la sfârșitul secolului al XVIII-lea sub denumirea de Vitleem și înrudită cu misterele religioase ale Evului Mediu european – se mai juca încă, în zilele Crăciunului, pe întreg teritoriul românesc.
La această generalizare a Irodului – numită alteori, după loc, Steaua, Craii, Viflaimul sau Vicleimul – contribuie din plin publicarea textului piesei, în 1885, de către G. Dem. Teodorescu.
Irodul reprezenta, adesea după scenarii și costume influențate de realitățile autohtone, istoria nașterii lui Iisus.
Personajele sale erau Împăratul (Irod), Pruncul, Regii Magi sau Craii (între care se distingea figura exotică a Harapului), dar și Ciobanul – erou mai degrabă local decât evanghelic.
În vremea lui Kogălniceanu, piesa era jucată în orașe, la „case mari”, de către cântăreții de la biserică.
Însă și „irodarii” țărani ajungeau, în primele decenii ale secolului trecut, până în marile orașe, inclusiv în București, și erau primiți cu bucurie de toată lumea.
Astăzi, din păcate - și la asta trebuie să fi contribuit nu numai fireasca modernizare, ci și tăvălugul comunist - , aria de răspândire a Irodului s-a redus.
Îl regăsim însă intact în amintirea bunicilor noștri sau în paginile câte unei cărți cum este cea a lui Horia Barbu Oprișan, „Teatru fără scenă”. Tot acesta povestește despre o altă formă de teatru popular aparținând obiceiurilor românești de Crăciun.
Răspândit mai ales în Oltenia, Vicleiul sau Vicleimul adaugă Irodului un teatru de păpuși. Scena este înlocuită cu o ladă – chivotul Vicleiului – în interiorul căreia se află decorul și evoluează marionetele, mânuite din afară.
În anumite sate din Mehedinți, păpușile întruchipau chiar personajele Irodului, jucând – fără text – după „cântecele de stea” ale unei „cete”. Varianta aceasta e însă rară.
De obicei, Vicleiul cuprinde două părți: în prima este jucat Irodul de personaje umane, în a doua păpușile interpretează o scenetă cu conținut profan.
Oltenii cobilițari au adus Vicleiul în București unde, în anii 30, ei făceau deliciul copiilor de prin mahalale. Astăzi, vremea lui, ca și a Irodului, a cam apus.
