Zburătorul e numit în unele regiuni zmeu, în altele, „ăl mai rău” sau „ceas(ul) rău”. Acesta, după credința unora, e un spirit răufăcător care coboară noaptea în casele oamenilor și chinuie fetele și nevastele, pricinuindu-le, prin neodihnă și frământare, nenumărate vânătăi pe corp și o mare oboseală. Credința cea mai răspândită însă e că Zburătorul e un flăcău și ia naștere din următoarea împrejurare.
Dacă un flăcău iubește din cale afară o fată, iar părintele ei nu vrea să i-o dea și o mărită cu altul, atunci el se preface în Zburător. Noaptea, el vine la casa fetei, intră pe horn, pe fereastră, prin crăpăturile de la uși sau prin gaura cheii, se apropie de fata care doarme, o sărută, o mușcă și o chinuiește în tot felul. Fata îl vede aievea, sare din somn, bâiguie, e mereu cuprinsă de fiori și slăbește văzând cu ochii.
Zburătorul sau zmeul are coadă de foc. Poți să scapi de el numai dacă ai „untură de zmeu plesnit”. Cu aceasta trebuie să se ungă ușile și ferestrele, după ce li s-au astupat toate crăpăturile, și tot așa și la coșul casei.
Când vine zmeul și miroase untura, caută peste tot să găsească o crăpătură neunsă, ca să se poată strecura în casă. Dacă nu găsește, strigă să-i deschidă ușa și, dacă nu-i răspunde nimeni, plesnește.
Se zice că zburătorul se face dintr-un șarpe, se strâng mulți șerpi la un loc și încep să se bată. Bătându-se cu gurile, începe să le curgă niște bale ca spuma sau un fel de zoale. Din aceste zoale se face o piatră, și care șarpe o înghite, acela se face Zburător.
Se zice că o fată s-a avut bine cu un băiat. După ceva timp, băiatul a lăsat-o, iar fata, de focul lui, îl tot visa noaptea și-a căpătat Zburător. Zburătorul venea noaptea, când fata era culcată în pat, și se drăgostea cu ea.
Ea dormea și nu-și dădea seama că se iubește cu el. El, când se revărsa de zori, pleca la locul lui, iar fata rămânea mai mult bolnavă. S-au iubit ei vreo patru luni, până a simțit mama fetei și a mutat-o în altă casă.
Zburătorul a venit la timpul lui și, negăsind fata, a început s-o caute prin casă. Lumea s- adus acolo unde era Zburătorul. El atunci s-a prefăcut într-un șarpe care strălucea ca focul și a zburat de unde a venit, în niște șire cu paie.
Lumea, ca să scape de el, a dat foc paielor. Când l-a ajuns focul pe șarpe, el a început să strige, dar tot n-a scăpat și a ars de tot. Fata a mai zăcut un an de zile și a murit. Boala aceasta care o cuprinde pe fată se mai numește „lipitură”, și babele caută s-o lecuiască prin descântece.
Cantemir, în Descrierea Moldovei, vorbește de „zburători” cam ironic: „Zburătorul, adică volatilis, cred că este un spectru, un flăcau foarte frumos, care vine noaptea la fete mari, mai ales la neveste tinere, și nu poate fi văzut. Am auzit că unii bărbați, cărora Titan le-a făcut pieptul dintr-un lut mai bun, au înțeles ce fel de zei sunt zburătorii și descoperind că sunt făpturi omenești, le-au dat o pedeapsă meritată”.
