Reprezentări mitice feminine, Ielele sau Rusaliile sunt numite în lumea satului românesc în felurite chipuri. De teama de a nu păţi ceva dacă le pronunţă numele, oamenii le-au găsit Ielelor numeroase apelative, în funcţie de zonă: Şoimanele, Frumoasele, Dânsele, Măiestrele, Ursoaicele, Zânele. În opoziţie cu strigoii, despre care se spune că ar provoca tot felul de neajunsuri în perioada friguroasă a anului, despre Iele se vorbeşte în timpul verii. “Sunt spirite rebele ale morţilor care, după ce au părăsit mormintele de Joimari, petrecând Paştele cu cei vii, refuză să se mai întoarcă în lăcaşurile lor subpământene. (…) Au înfăţişare antropomorfă: fecioare îmbrăcate în alb, care apar în număr fără soţ (3-5-7-9), mai rar în număr cu soţ (2-4-12)”, explică etnologul Ion Ghinoiu.
Se zice că Ielele ar umbla numai în cete, bântuind prin codrii “neatinşi de topor şi de picior de om”, dar şi prin văzduh, pe câmpii, prin poiene, fâlfâind în aer, prin preajma fântânilor, ascunzându-se pe la praguri, pe la streşinile caselor, însoţite de fluieraşi şi cimpoieri, dănţuind în hore, sârbe şi fel de fel de jocuri ameţitoare, iar în locurile pe care le ating iarba s-ar înroşi şi s-ar usca pe dată. Le cad victime persoanele care adorm pe sub copaci, sub cerul liber, cei care nu le respectă zilele (Sfredelul Rusaliilor, Rusaliile, Sânzienele) rămânând muţi, ologi, zăpăcindu-se, căpătând fel de fel de boli reumatice sau neuropsihice, spunându-se despre ei că au fost luaţi de Iele.
Căluşarii sunt cei care le vin de hac Ielelor, prin ritualul desfăşurat în această perioadă, suferinzii căpătând leac prin jocul tămăduitor al acestora.
