Ca-n „Pe strada Mântuleasa” a lui Eliade, din septembrie anul trecut, într-un bloc vechi, la etajul unu, într-un apartament mobilat sumar, se întâmplă minuni. Ceva situat la granița realului cu irealul. De regulă, joia seara, aici vin artiști de primă mână să încânte un public format din numai 15 persoane. De ce real și ireal? Pentru că reali sunt artiștii, poveștile și cântecele lor, iar ireal este faptul că te afli atât de aproape de ei, încât îi poți îmbrățișa în fiecare secundă. “Scena” o reprezintă o canapea simplă, pe care se așează invitatul, iar „sala de spectacol” are cam 10 scaune și câteva pernuțe așezate direct pe parchet. Și, de astă dată ca “La hanul lui Mânjoală” al lui Sadoveanu, artistul spune povești (muzicale) de la debutul carierei, până la maturitatea sa profesională, întrerupte și exemplificate constant de cântece care l-au consacrat și s-au imprimat déjà de-a lungul vremii în memoria scultătorilor.
Inițiatorii acestui proiect numit “Folk la Unu” sunt Ana-Maria Păunescu (fiica poetului Adrian Păunescu) și Daniel Șerban. Ideea proiectului este ca fanii să-și cunoască mai bine artistul îndrăgit, să facă poze ori să stea la un ceai cu el. Invitatul de miercuri seara (a fost o excepție!) a fost Ștefan Hrușcă, sosit tocmai de la Toronto, Canada, pentru a lansa noul CD “Cântece de acasă”. Îmbrăcat comod, în blugi și într-o cămșă, mereu cu zâmbetul pe buze, plăcut surprins că onorat auditoriul știa piesele pe dinafară, Hrușcă a deschis balul (toți se așteptau să cânte preponderent colinde) cu piesa lui Dan Andrei Aldea “Om bun, deschide-ne poarta”. Așa a început seara de povești, muzică și poezie, cu depănarea amintirilor legate de prezența sa în “Cenaclul Flacăra”, mai apoi de cuplul făcut cu Vasile Șeicaru și de albumele scoase împreună. Tot ireal a fost faptul că Hrușcă a cântat și a povestit, cu o singură pauză, timp de trei ore. Ca la concert. Cu singura diferență că a cântat pentru 15 oameni și nu pentru 20-30.000 cât ar fi încăput pe un stadion. Dăruirea, trăirea, și pasiunea puse în interpretare au fost, însă, ca pentru o mare de spectatori. Nici nu e de mirare cât de onorați au fost și cât de bucuroși cei 15, când un așa prelungit act artistic s-a consumat numai pentru ei. La final s-au făcut poze și s-au dăruit îmbrățișări A doua zi, pe terasa Restaurantului Ancora, din Herăstrău, Ștefan Hrușcă a spus tot o poveste. Veselă și tristă în același timp.
Veselă, pentru că a amintit de actul de naștere al CD-ului „Cântece de acasă” și tristă pentru că s-a pus în discuție condiția artistului într-o societate de consum adânc grevată de muzică îndoielnică, promovată constant la radio și tv, de versuri fără noimă devenite suport pentru melodii fără noimă și, deseori, de vulgaritate. “Albumul , care doream inițial să se intituleze , "Căntece bătrâneşti" pentru că sunt cântece vechi cu care am crescut, atunci când căutam colinde la țară, l-am tot amânat până în această primăvară, când am venit acasă și l-am înregistrat. Piesele de pe album sunt cântări pe care le interpretez în felul meu de a le gândi muzical, unele sunt variante la cântece cunoscute deja și intrate în conștiința ascultătorilor. Am avut grijă ca, păstrând linia melodică, să compar textele tuturor variantelor de interpretare a cântecelor bătrânești, să păstrez textul care se apropie cel mai mult de înșirarea cuvintelor autentice, țărănești, pentru că Măria Sa, Țăranul, a știut cel mai bine să caute un anumit cuvânt, pe care să-l potrivească cel mai bine în vers. Albumul a fost lansat în cadrul Manifestațiilor de la Baia Mare. Pe viitor, o să mă reântorc la folk. O perioadă de 4-5 ani n-am să mai înregistrez colinde, dar o să vin curând cu un nou album de folk, voce și chitară, așa cum am început acum 35 de ani. Nu m-am gândit niciodată să înregistrez în limba engleză, deoarece sună prea bine românește!”. S-a vorbit apoi de condiția artistului în vremurile actuale. „E atât de multă muzică și atâta gălăgie pe piață, încât vreau să revin la folk. Cred că folk-ul își are un loc al lui care a rămas pe o linie mediană în preferințele ascultătorului, dar nu este suficient susținut de media. Și mai cred că nici publicul nu mai are acea stare de spirit pentru a asculta folk, într-o societate atât de stresată ea însăși. Grija zilei de mâine, goana după înavuțire, program prelungit la serviciu fără pauze sau concedii, toate duc la un stress permanent, unde muzica aproape că nu-și mai face loc. Aici trebuie deschise noi supape, trebuie încercat ceva, și folk-ul se bazează pe muzică de calitate și vers bun.” S-a mutat de mai bine de două decenii în Canada. Întrebat dacă l-a ajuns din urmă acel „La ce bun să fi părăsit coasta Boacii?” al lui Cioran, în cazul său “La ce bun să fi părăsit Valea Izei?”, artistul răspunde: “Încă nu. Am deocamdată destulă forță și vreau să-i mulțumesc pe toți. Să ajung acolo unde pot aduce bucurie la români.
Nu știți ce bucurie îmi aduce în suflet faptul că pot merge în Cipru, la români care nu m-au văzut niciodată, sau aseară, la Ana-Maria Păunescu, când am cântat pentru o mână de oameni, pe care i-am simțit foarte aproape. Am împăcarea că, la mine la concerte sau la șezători, cum a fost aseară, vin oamenii care vor să mă vadă. Lor le sunt devotat și cu ei am să merg până la capăt, indiferent care va fi și unde va fi fiind acel capăt.” Ultima întrebare: dacă nu s-ar născut în Maramureș, dacă n-ar fi avut tradițiile de acolo, cântecele vechi, atmosfera, țărâna pe care a călcat, râul, ramul, traseul său muzical ar fi fost la fel sau ar fi cântat altceva? Răspunsul a venit prompt: „Aceeași întrebare ai fi avut tu curajul să-i pui Mariei Tănase sau maestrului Tudor Gheorghe? Nu m-am gândit niciodată pănă acum la asta. Acum, dacă stau să mă gândesc, realizez că, la structura mea sufletească, dacă nu m-aș fi născut în zona aceea, nu cred că puteam să penetrez fenomenul muzical. Sunt convins. Realizez că a fost un noroc că m-am născut în acea zonă, și chiar la mine în Ieud.
Ăsta a fost norocul. Sigur, zona Maramureșului m-a marcat esențial. Se pare că mama no fost dusă la lucru, când s-o împărțit norocul. Mulți colegi de presă de-ai dumneavoastră mă întreabă când mă întorc definitiv în România. Dar eu nu am plecat sufletește niciodată de acasă. De aceea port în mine permanent acest dor specific nouă, românilor, care mă alimentează și mă face să creez. Sporește flacăra creației.” Astăzi, „călător ca un colind/într-o iarnă împărătească”, Ștefan Hruscă se întoarce la locuința sa din Canada. Dar nu se întoarce singur, fiindă dorul de țară și de Maramureș îl însoțește pretutindeni, fără taxă de călătorie ori tichet ștampilat la agențiile vamale ale lumii.
