Într-un articol de opinie publicat în The New York Times, scriitoarea Rachel Drucker reflectează asupra unei schimbări tot mai vizibile în peisajul relațiilor contemporane: dispariția bărbaților din spațiile intime și afective. Deși textul este scris cu empatie și nu caută vinovați, el sugerează, printre altele, că un posibil factor în această retragere este și presiunea unei culturi care, sub influența unui anumit feminism radicalizat, i-a descurajat pe mulți bărbați să mai participe activ, vulnerabil și autentic în relații. Între independență dusă la extrem, comunicare superficială și frica de a greși, asistăm la o ruptură profundă între sexe, pe care Drucker o analizează cu luciditate și dorința sinceră de reconectare.
"Bărbaților, unde ați plecat? Vă rugăm, întoarceți-vă."
Tot mai mulți bărbați se retrag din intimitate, ascunzându-se în spatele filtrelor, paravanelor digitale și al unor identități atent construite. Își pierd vremea cu scrolling și relații pasagere. Ne este dor de voi.
Troy și cu mine luam cina la Mama Delia, unul dintre locurile mai liniștite. Terasa de pe trotuar avea cinci mese: trei pentru câte două persoane, inclusiv a noastră, și două mese unite pentru un grup de opt femei. Dintre toți cei de la mese, Troy era singurul bărbat.
Scena era frumoasă — lumini discrete, farfurii împărțite, umeri aplecați unul spre celălalt. Genul de seară pe care o aștepți toată iarna. Și totuși, mă surprindeam privind mulțimea care trecea pe lângă noi: femei plimbându-se în perechi sau singure, îmbrăcate cu grijă. La mesele din restaurantele din apropiere, se simțea clar absența bărbaților — cel puțin a celor care păreau să fie în întâlniri romantice.
Troy și cu mine ne cunoaștem de aproape 20 de ani. Ne-am întâlnit la Playboy, culmea, pe vremea când amândoi învățam cum este ambalat, vândut — și uneori greșit înțeles — dorința. Am rămas prieteni apropiați, legați nu doar de opinii comune, ci și de efortul real pe care-l cere să rămâi prezent în viața cuiva.
În seara aceea, am făcut acel efort. Și totuși, ceea ce se întâmpla în jurul nostru părea să fie altceva: o schimbare colectivă pe care nu o mai puteam ignora.
Totul a început să devină clar în aprilie, când un bărbat care mă curta mi-a anulat în ultimul moment o cină. Se încurcase cu programul meciului fiului său. Am înțeles. Sunt mamă de copil care joacă hochei — știu cum e. Și totuși, am mers. M-am îmbrăcat așa cum plănuisem. Mi-am păstrat rezervarea. Am comandat ceva bun. Și am observat sala.
Doar două mese păreau să fie ocupate de cupluri adevărate. Restul — grupuri de femei sau femei singure, fiecare ocupându-și locul cu o încredere liniștită. Fără să se micșoreze. Fără să aștepte. Fără să-și ceară scuze.
Seara aceea a marcat ceva. Nu o despărțire dureroasă, ci o revelație. Un sentiment că ceea ce trăiam nu era doar o nepotrivire personală, ci parte din ceva mai larg. Un fenomen cultural. O dispariție lentă a prezenței masculine.
Am petrecut peste un deceniu în culisele dorinței digitale. Ca responsabilă de arhivele Playboy și ale site-urilor sale afiliate — inclusiv platforme precum Spice TV — eram în centrul uneia dintre cele mai piratate industrii de conținut pentru adulți din lume. Am lucrat strâns cu avocați specializați în drepturi de autor și echipe de marketing pentru a înțelege exact ce îl face pe un bărbat să plătească pentru ceva ce poate găsi gratuit.
Știam ce funcționează. Știam cum să încadrezi un chip, un gest, o sugestie — suficient cât să aprinzi fantezia și să deschizi portofelul. Am ajuns să înțeleg, cu o precizie clinică, ce anume atrage bărbatul heterosexual, cisgender, cu vârsta între 18 și 36 de ani. Ce-l prinde. Ce-l face să revină. Nu era intimitatea. Nu era reciprocitatea. Era stimularea — curată, rapidă, fără fricțiune.
În acea lume, nu era nevoie de conversație. Nici de efort. Nici de curiozitate. Nici de reciprocitate. Nicio emoție de gestionat, nicio vulnerabilitate de înfruntat. Doar un circuit închis al consumului.
Ceea ce m-a lovit cel mai tare nu a fost extremismul conținutului, ci golul emoțional din spatele lui. Deriva. Felul în care mulți bărbați s-au retras, tăcut, din intimitate și vulnerabilitate. Nu cu violență sau rezistență, ci cu indiferență.
Nu mai stăteau față în față cu cineva, într-o seară de sâmbătă, încercând să creeze o legătură. Derulau. Testau. Se evaporau în spatele firewall-urilor, al filtrelor și al unor versiuni idealizate ale sinelui. Și în timp ce ei dispăreau, femeile continuau să se adune. Să îngrijească. Să observe cine nu mai vine — și totuși, să fie prezente.
Am 54 de ani. Ies la întâlniri din anii ’80. Am fost căsătorită, am fost mamă, am divorțat, am avut relații lungi și scurte. Îmi amintesc vremurile în care, în cultura masculină heterosexuală, conta să apari alături de o femeie — era un semnal: de statut, succes, dorință. Femeile erau, pentru bărbați, un simbol al valorii. Nici atunci nu era totul sănătos, dar cel puțin însemna că bărbații trebuiau să se arate prezenți, să facă un efort.
Acea dinamică s-a destrămat în liniște. Am intrat într-o epocă în care mulți bărbați nu mai caută femei nici ca să-i impresioneze pe alți bărbați, nici ca să se conecteze cu o ființă diferită de ei. Acum se exprimă în altă parte. Singuri. Ne-au scos din cadru.
Recent, am simțit o scânteie de posibilitate. Cu James. Ne-am cunoscut pe Raya, o aplicație de dating. A existat ceva reciproc de la început — joc de cuvinte, precizie emoțională, un ton acordat pe aceeași lungime de undă. A fost scurt, dar intens. Îmi amintesc că i-am spus: „Chiar și conexiunile trecătoare contează, atunci când sunt reciproce și luminate din interior.” Și chiar vorbeam serios.
Era suficientă scânteie cât să mă întreb ce s-ar putea întâmpla. Destulă curiozitate cât să-mi imaginez o ușă deschisă. Dar el nu a trecut prin ea. Nu cu un plan. Nu cu prezență. A plutit — cochetând, retrăgându-se, oferind căldură dar fără direcție.
Tensiunea sexuală și o sclipire nu sunt un motiv suficient ca să rămâi pe loc sperând că se ascunde substanță în spatele strălucirii. Așa că am spus clar ce simt. I-am scris un mesaj — sincer și cu grijă — nu doar ca să-i declar atracția mea, ci ca să-i lansez o invitație reală de a explora ce ar putea fi între noi. Nu l-am alergat. Doar am deschis ușa. Dacă vreodată ar fi vrut să treacă pragul — nu doar ca să ia, ci ca să întâlnească — eram acolo. Îmi doream. Încă îmi doresc.
Nu mi-a răspuns niciodată. Îmi urmărește în continuare story-urile de pe Instagram — unul dintre acele gesturi mărunte de implicare pasivă pe care azi le confundăm cu apropierea. Pare interes. Dar se simte ca tăcere.
Există mii de James. Eu am cunoscut zeci. Povestea diferă în detalii, dar sensul profund e același.
Ceea ce nu mai accept este această plutire fără sens. Acel lucru pe care mulți bărbați îl confundă acum cu o relație: un „poate” perpetuu. Emoji-uri ocazionale. Mesaje vagi de genul „vedem noi încotro merge”, care nu duc nicăieri. Noi îi spunem situationship. Dar, de cele mai multe ori, e doar evitarea angajamentului. O renunțare la asumarea emoțiilor, comportamentelor, a sexului nu ca mijloc, ci ca formă de comuniune.
A fost o vreme, nu demult, când chiar și o aventură de o noapte se putea încheia cu trupuri încolăcite și un mic dejun împărțit. Când a rămâne peste noapte nu însemna o relație, ci pur și simplu dorința de a fi uman încă câteva ore. Acum, și genul acesta de contact nestructurat pare rar. Am ridicat atâtea bariere, încât am blocat tocmai momentele care dau sens unei conexiuni. Și sincer? Sexul de dimineață e adesea cel mai bun. Uneori mai primești și niște ouă înainte să dispari din patul și din viața cuiva pentru totdeauna.
Această idee că vulnerabilitatea este o amenințare, nu o invitație, a creat o cultură a ezitării — a bărbaților care se învârt în jurul intimității fără să intre în ea. Iar rezultatul este o infinitate de silozuri. Fiecare își joacă rolul de apropiere, dar nimeni nu face mișcarea care să lege cu adevărat. Izolare. Singurătate. O foame de contact care nu are unde să se așeze.
Poate că suntem între paradigme. Plângem ce-am pierdut, fără să știm încă cum arată ce urmează. Infrastructura intimității — răbdarea, curiozitatea, asumarea — a fost erodată de viteză, comoditate și o formă acceptată social de retragere emoțională.
Nu e vorba de a da vina pe bărbați. E vorba de a observa dezechilibrul. De a plânge ce nu ne mai întâlnește. Și de a refuza să considerăm eșec personal ceva ce este, în fond, o realitate colectivă.
Așa că iată ce vreau să spun: Ne e dor de voi. Nu doar mie, ci lumii pe care ați ajutat cândva s-o modelați.
Ne amintim de voi. De versiunea voastră care rămânea la masă. Care râdea din inimă. Care punea întrebări și avea răbdare să asculte răspunsurile. Care atingea fără să ia. Care asculta — cu adevărat — atunci când o femeie vorbea.
Nu ați dispărut, dar prezența voastră se subțiază. În restaurante, în prietenii, în ritualurile lente ale apariției romantice.
V-ați retras — nu cu ură, ci într-un fel și mai greu: în evitare. În epuizare. Într-o stare de neîngrijire.
Poate că nimeni nu v-a învățat cum să rămâneți. Poate că ați încercat odată și a durut. Poate că lumea v-a spus că rolul vostru este să oferiți, să performați, să protejați — și să nu simțiți.
Dar iată ce este adevărat: Nu v-am cerut niciodată să fiți perfecți. V-am cerut să fiți cu noi. Nu deasupra. Nu în tăcere. Nu mascați. Doar cu noi.
Și vă puteți întoarce. Nu devenind altcineva, ci amintindu-vă ce înseamnă conexiunea atunci când este sinceră și lentă. Când este câștigată, haotică, dar sacră.
Noi încă suntem aici. Cei dintre noi care sunt dispuși să co-creeze ceva autentic. Nu suntem imposibil de mulțumit. Nu vrem spectacole.
Cerem prezență. Curaj. Respirație. Contact vizual. Și capacitatea de a spune: „Sunt aici. Nu știu să fac asta perfect, dar vreau să încerc.”
Întoarceți-vă. Nu cu flori sau artificii, ci cu dorință. Cu inima voastră întreagă, frumoasă și imperfectă.
Noi încă suntem aici. Și n-am încetat să sperăm.
Cât despre mine, o să continui să fiu prezentă. Nu pentru că aștept. Ci pentru că știu cum se simte când, în sfârșit, cineva chiar sosește.
