Ziua de 23 august, între poveste și istorie

MOTTO:

„Istoria nu e nici logică, nici frumoasă și cu atât mai puțin morală. Decât, poate, pentru cel care o citește ca pe o poveste de demult.” Annie Bentoiu

23 August, la Turnu Măgurele... Se umplea strada mare a oraşului. Lumea toată ieşea la paradă, cu steaguri  şi lozinci. Ori cu tablourile comuniştilor de frunte ai naţiei. De câteva  ori am defilat  şi eu, cu echipa de fotbal. Treceam prin faţa tribunei şi salutam căpeteniile locale ale partidului cel bun şi darnic. Pe urmă, oamenii mergeau la mici şi bere,  grădina de vară  răsuna de veselie, ca şi hanul de la intrarea în urbe. Un soi de fericire lumina ziua aceea providențială, în care, ne spuneau propagandiştii vremii, românii întorseseră  armele şi  săvârşiseră o insurecţie armată de mai mare dragul. Sărbătoream, vasăzică,  o trădare, dar cine se încurca în amănunte de felul acesta ?

„Un cer albastru senin, sori minusculi, ca niște jucării de copil, pe fiecare dintre ecusoane, chipuri neumbrite de nebunia ideilor... Razele - înțelegeți: totul pare durat dintr-o materie unică, luminoasă, zâmbitoare. Dar ritmurile alămurilor: «Tra-ta-ta-tam. Tra-ta-ta-tam» - trepte de alamă strălucind în soare, și cu fiece treaptă vă ridicați  tot mai sus, în albastrul amețitor  al înaltului...”[1]

Prin 1986 m-am trezit pe lista ruşinii, alături de alţi zece colegi de an de la facultate, din ăia fără  pile – amărăştenii. Fuseserăm  însărcinaţi cu misiunea  nobilă de a participa la spectacolul  grandios organizat pe stadionul ăl  mare din capitală. Ne-au ţinut în cantonament patru săptămâni, două la Braşov, două la Bucureşti, cu antrenamente bicisnice dimineaţa  şi seara. Deveniserăm nişte roboţei, programaţi să  deseneze, cu  trupurile lor mustind de tinereţe, formule şi reacţii chimice, ori scene eroice de luptă  sau de bucurie neţărmurită, alegorii trăsnite. Azi mi se par comice de-a dreptul. Atmosfera nu era de lepădat, tabără studenţească, nu altceva ! Numai că  mie nu mi-a plăcut niciodată să  stau încazarmat, să  trăiesc la grămadă, aşa că am suferit  cum nu vă imaginaţi. O lună de chin, din care, însă, m-am ales cu un prieten pe veci. În seara sorocită, sub privirile „celui mai iubit fiu al poporului”, am năvălit pe gazon, zâmbind cu gura până  la urechi, doar eram copiii Epocii de Aur... Atunci am câştigat şi 25 de lei la loz-în-plic şi am băut două sticle de bere cehoslovacă la fostul restaurant Varşovia.

„O zi luminoasă, solemnă. Într-o zi ca asta uiți de propriile slăbiciuni, inexactități, boli - și  totul îți apare cristalin, de neclintit, etern -  ca și sticla nouă, sticla noastră.

 Piața Cubului. Șaizeci și șase puternice cercuri concentrice: tribunele. Și șaizeci și șase de rânduri: lumina blândă a chipurilor, ochii oglindind aurora cerurilor - sau, poate, aurora Statului Unic. Flori roșii ca sângele - buzele femeilor.  Ghirlande delicate - chipuri de copii - în  primele rânduri, aproape de locul acțiunii. O liniște profundă, austeră, gotică.(...)

 Iar sus, pe Cub, lângă Mașină - silueta nemișcată, ca turnată din metal, a aceluia pe care noi îl numim Binefăcătorul. De aici, de jos, nu i se distinge figura: se vede doar că e profilat în contururi aspre, mărețe, pătrate. În schimb mâinile... Uneori  se întâmplă așa în imagini fotografice: așezate prea aproape, în prim-plan,  mâinile apar uriașe, îți captează privirile, acoperă totul. Aceste  mâini grele, care deocamdată se sprijină  liniștit  pe genunchi - e clar: sunt  de piatră și  genunchii  abia de le pot suporta greutatea...

 Și deodată una dintre aceste mâini uriașe s-a ridicat încet - un gest lent, de fontă - și din tribune, supunându-se mâinii ridicate,  un număr s-a apropiat de Cub.  Era unul dintre Poeții Statului, căruia i-a fost hărăzită  fericita misiune de a încununa sărbătoarea cu versurile sale. Și peste tribune au răsunat divinii iambi de aramă - despre acela,  ieșit din minți, cu ochii sticloși, care stătea acolo,  pe trepte, în așteptarea consecinței logice a actelor sale demențiale.

 ... Foc, pălălaie. În iambi se clatină clădirile, aruncă în sus  țâșniri de aur topit, se prăbușesc.  Se chircesc copacii verzi, picură seva - acum au rămas doar  crucile negre ale scheletelor. Dar a apărut Prometeu (suntem  noi, desigur) - -

                        Și-a înhămat pârjolul în mașină, în oțel.

                        Și haosul l-a  prins în lanțurile legii.

Totul este  nou, făurit din oțel: soare de oțel, copaci de oțel, oameni de oțel. Deodată un dement «din lanțuri slobozește focul» - și totul se năruie din nou... ”[2]

Demult, ziua noastră naţională mirosea  a grătar  şi-a demagogie. Cui îi păsa ? Să fim serioși, vara, oamenii  nu dau importanţă detaliilor, îndeosebi celor istorice. Anotimpul amorțelii a trecut pe nesimțite și eu am început să scormonesc prin cărți, doar, doar oi afla ce s-a petrecut în ziua aceea  mitologizată și hulită  deopotrivă. Și, slavă Domnului, n-am plecat cu  mâna goală din bibliotecă, dimpotrivă. De pildă, Belu Zilber își amintește: „În ziua de 25 august, fiind trimis de Pătrăşcanu să aflu de la generalul Iosif Teodorescu, comandantul Armatei, care este situaţia pe front, după ce acesta îmi dădu explicaţiile cerute, a adăugat: «Spune, te rog, d-lui Pătrăşcanu să scoată copiii ăştia din curte, fiindcă ne încurcă». A doua zi, Comandamentul Forţelor Patriotice şi-a schimbat sediul, iar cei 12 000 au dispărut, unii în poliţie, alţii în Israel sau în Canada.

Încă o dată s-a dovedit că există numai ce visăm sau este scris pe hârtie. Forţele cu care a operat Pătrăşcanu fuseseră, în primul rând, iluzia oamenilor regali că Stalin va fi indulgent, când va afla de colaborarea comuniştilor români la o lovitură de stat regală, în al doilea rând, hârtiile prin care se dovedea, cu semnături, că multe formaţii politice intraseră în front cu comuniştii; în fine, nota Comitetului Central prin care se dovedise, negru pe alb, existenţa unei armate subterane chiar în Bucureşti, sediul tuturor autorităţilor. El, care nu avea pasiunea jocurilor, a jucat cu cărţi proaste, însă la miză maximă şi a câştigat. Asta nu s-a mai întâmplat în nicio ţară. La ordinul generalilor comandanţi, soldaţii români au depus armele, sovieticii i-au luat prizonieri - cred că vreo 120 000 - , le-a luat armamentul ca pradă de război şi n-au semnat armistiţiul decât atunci când un comunicat militar a anunţat ocuparea «cetăţii Bucureşti». Complotiştii de la Bucureşti n-au avut curajul să ordone întoarcerea armelor decât după ce mii de tunuri sovietice spărseseră frontul de la nord de Iaşi, iar Molotov n-a semnat armistiţiul decât după ce unităţile Armatei Roşii intraseră în Bucureşti.

 Ca şi industria lui I.L. Caragiale, insurecţia noastră armată a fost mare, eroică, superb organizată, dar n-a existat.”[3] Vasăzică, decenii de-a rândul am omagiat o cacealma, am celebrat cu pompă stridentă și grotescă o manipulare grosieră. Însă, „păcăliţi n-au fost numai Regele şi anturajul său. Hitleriştii, cu proasta lor părere despre români şi buna lor părere despre Antonescu, nu-şi închipuiau că, într-o ţară unde n-au existat partizani, toţi generalii vor asculta de ordinul Regelui şi toţi soldaţii,  de ordinul generalilor. Atât au fost de surprinşi de cele întâmplate, încât nu şi-au dat seama că cei 8 000 de soldaţi, de care dispuneau, ar fi putut uşor restabili situaţia contra celor 5 000 de ostaşi români, de care dispunea generalul Iosif Teodorescu în apărarea Capitalei.

Având de-a face cu un număr redus de complotişti, sub influenţa lui Pătrăşcanu secretul fusese relativ bine ţinut. Dacă România ar fi fost o ţară cu tradiţii revoluţionare, ca Iugoslavia sau Rusia, situaţia ar fi fost cu totul alta. Hitleriştii ar fi făcut un masacru de pomină.

Meritele lui Pătrăşcanu în lovitura de stat de la 23 August sunt indiscutabil foarte mari, hotărâtoare. Fără iniţiativa lui, fără încrederea şi simpatia pe care le inspirase Regelui şi oamenilor palatului - probabil, în primul rând, din cauza originii lui boiereşti - , fără dorinţa lui intimă de a evita inutile vărsări de sânge, lovitura de stat n-ar fi avut loc sau ar fi dat prilej hitleriştilor să facă în România ce au făcut în Ungaria. Aceste merite i-au fost fatale. Aici îşi are, cred, sursa şi dezastrul lui şi al meu.”[4] Și uite așa, vorba aceluiași personaj tragic, „procesul de stalinizare, crearea unui tip nou de conducător şi de supus, a durat în Rusia din 1917 până în 1937. În România, mai puţin, din 1944 până în 1952.”[5] Explicabil, întrucât condițiile erau altele aici, în Vlahistan, de unde și inevitabila comparație cu procesul revoluționar din Rusia: „În seara de 7 noiembrie  1917,  la  Smolnîi,  Lenin  şi  Troţki  n-aveau  timp  să  mănânce. Conduceau  o revoluţie reală. La Bucureşti, în seara de 6 martie  1945, guvernul  revoluţionar bea şampanie la  sediul Comitetului  Central.  Irezistibilă,  comedia  a  ţâşnit, ca  totdeauna în istoria noastră, după pleaşcă.

Nu cred să existe în vreo altă  limbă  un  cuvânt atât de expresiv  pentru  întâlnirea  cu  norocul. Bolşevicii ruşi au venit la putere în fruntea stihiei populare;  bolşevicii  români  au  fost  aduşi  la  putere în  furgoanele Armatei  Roşii,  şi  de  25  [de]  ani  aşteaptă  stihia  populară.  Ce puteau face câţiva oameni, a căror unică meserie fusese să ţină o  şedinţă  conspirativă,  să  înveţe  pe  de  rost  broşuri,  odată ajunşi în  capul  unui  stat european, când  mii  de  probleme se înghesuiau  spre  rezolvare?  Mai  întâi  au  umplut  ţara  cu  şedinţe,  apoi  au  procedat  la  construirea  partidului  monolitic. Atâta ştiau, atâta au făcut. Restul a mers după formula «facem ca și tovarășii noștri sovietici».”[6] Ehe, și  timp de aproape o jumătate de secol am tot făcut, iar „de atunci în România au apărut două popoare, două state, două capitale,  două  sisteme  de  comunicaţii,  două  feluri  de  legi.  Românii neînchişi şi cei închişi, primii cu  capitala la  Bucureşti,  ceilalţi cu capitala la Jilava. Unii cu împărţire administrativă pe  regiuni  şi  raioane,  alţii  organizaţi  pe  penitenciare  şi  lagăre. Căile  ferate  şi  şoselele  naţionale  convergeau  toate  spre Bucureşti,  vagoanele  şi  automobilele-dube  transportau  locuitorii  celeilalte  ţări  spre  Jilava.  Amândouă  ţările  lucrau  centralizat.  Prima,  prin  Preşedinţia  Consiliului  de  Miniştri,  cealaltă, prin Ministerul de Interne. Românii neînchişi primeau informaţii  prin  comunicate  şi  telegrame  publicate  în  ziare. Cei închişi primeau ştiri numai pe cale orală, de la ultimii arestaţi.”[7] Cu vremea, cele  două Românii au învățat să  conviețuiască împreună, până au devenit una singură. Ușor-ușor, sovieticii și-au luat tălpășița și când credeam că suntem stăpâni pe destinul nostru ne-am trezit cu alți cotropitori în bătătură. De data asta din Occident și am luat-o  de la capăt, ca un Sisif blestemat de-a pururi să urce și să coboare Golgota, despuiat și plesnit cu  biciul...

Martoră la evenimentul istoric, Annie Bentoiu ni se destăinuie cu un soi de alean  țepos: „Pe strada mare se scurgea un șuvoi de căruțe care înainta extraordinar de încet. În fiecare, un grup de militari, bărbați și femei, stăteau așezați sau prăvăliți pe un neverosimil calabalâc de «efecte» și de arme; unul dintre ei mâna caii. Culoarea generală a uniformelor, a obiectelor, a cailor și a căruțelor părea să fie aceeași, cea a pământului, a prafului. Rușii nu se uitau la noi; erau cufundați într-o indiferență sau o oboseală atât de adâncă încât nimic și nimeni nu-i mai putea atinge. Unii dintre ei cântau: niște coruri pentru noi ciudate, corect intonate pe două voci, în care bărbații luau terța superioară pentru acompaniamentul melodiei principale, nu cea inferioară cum eram obișnuiți noi. Chiar auditiv deci impresia era stranie, deși mai plăcută decât imaginea vizuală. Dar principalul acompaniament era sunetul continuu al roților pe caldarâmul pavat cu pietre, un sunet care părea, în forța și continuitatea lui, o curgere de metal și pietre rostogolite, un sunet nemaiauzit și nesemănând cu nimic. Îl țin minte pentru că n-a încetat toată ziua și toată noaptea, ba chiar și toată ziua următoare. Îl auzeam în somn și de câte ori mă trezeam. Și nu se mai termina.”[8] Alții exultau, Eugen Simion pomenindu-l pe Mihail Sebastian, care primise răsturnarea  de la 23 august 1944 „cu mare satisfacţie, dar curând va fi din nou dezamăgit: năvălesc alţi oameni, apar alte pasiuni, alte pofte, alte schimbări la faţă. Libertatea lui este libertatea lui Montaigne: «O libertate de intelectual care îşi apără singurătatea». Sodaţii ruși îi par «niște îngeri» pe străzile Bucureştilor şi, ulcerat de persecuţiile pe care le-a suportat înainte, scrie o propoziţie nedreaptă: «Nu e drept ca România să scape așa uşor» (p. 559[9]). Propoziţie surprinzătoare la un om fin şi la un spirit penetrant ca Sebastian. Din nefericire, profeţia făcută într-un moment de supărare s-a împlinit. România n-a scăpat uşor... A plătit cu vârf şi îndesat timp de aproape 50 de ani erorile făcute de oamenii ei politici şi duplicităţile marilor puteri...”[10]

De aceea poate Ion  D. Sîrbu este necruțător în confesiunile sale: „Noi, românii, trecem prin ideologii, convingeri ferme, ca raţa prin apă. La noi, nimeni nu a crezut definitiv în nimic, nici la 23 August şi nici astăzi. Nu apuc să contrazic un ministru sau redactor-şef, că a şi trecut cu toate armele şi biografia sa de partea mea. Balcanii alcătuiesc (poate, nu sunt sigur deloc!) sângele proaspăt-leneş, mincinos, fantezist şi hoţesc al acestei prea cinstite şi cuminţi (azi!) Europe de mijloc, plină acum de melancolie şi sinucigaşi, plină mai ieri de fascişti, anarhişti şi revoluţionari în stare larvară.”[11]

Și totuși, adesea mă  năpădește  dorul după ziua aceea enigmatică și răsfățată, când, pe strada mare din Turnu Măgurele, în jurul grădinii publice, defilau cu mic și mare concitadinii mei. Într-adevăr, istoria nu-i nici logică și nici morală, cu atât mai puțin frumoasă...

„Într-adevăr, întreaga solemnitate păstra în ea ceva din vechile religii, ceva purificator, ca furtuna și viitorul. Voi, cei care veți citi toate acestea, cunoașteți oare asemenea momente? Mi-e milă de voi dacă nu le cunoașteți...”[12]