Nu o mai văzusem de ani buni. Ne-am cunoscut întâmplător, în timp ce ședeam în antecamera aceluiași cabinet medical, unde aveam amândoi programare. Și cum așteptarea dezleagă limbile în astfel de situații, am intrat în vorbă, plângându-ne fiecare de beteșugurile ce ne surpau sănătatea. Ea venea după un accident rutier cu urmări cumplite - zăcuse în gips luni în șir și-și pierduse vremelnic memoria. Acum, își recăpătase puterile și-mi putea povesti întreaga grozăvie a acelui moment de cumpănă, când, izbită de un camion, căzuse pe spate și fusese azvârlită de pe bicicletă. Ori numai i se păruse, „mai mult auzind decât simțind izbitura. Fulgi albi, vătuiți începură să-i cearnă pleoapele pe jumătate închise, apoi, din tot mai stinsa lor pâlpâire, în adâncul ochilor îi scăpărară deodată blițuri reci de lumină printre care imaginea lui Cezar fâlfâi mai întâi aurie, pe urmă argintie, după care o umbră albă și mată o şterse sau o funingine deasă se așternuse asupră-i cufundând-o în beznă, iar atunci ei i se scurse în afara urechii auzul. Îşi închipui că i se prelinge alături, pe caldarâm, ca un pârâiaş fierbinte de sânge gâlgâitor. Își dădu drumul în gol, dar numai o parte din ființa ei se bucură de această imensă, nemaicunoscută uşurare, cealaltă se ținea strâns, înfricoşată că are să se rupă de ea dureros. Golul o cuprinse ca o apă şi ea nu mai avea braţe să înoate - într-o secundă îi astupă urechile pustii ca două hale. În locul văzului îi încolți o bulă asemenea unei lacrimi transparente din care o chemau cu disperare toți ai ei, dar nici aceea nu era decât un peşte umflat şi lucios, plutitor cu burta în sus printre algele străvezii sufocând un acvariu. Brusc, cineva deasupra ei trase cortina, stinse lumina”. „Dacă are noroc, scapă”, îi spusese doctorul soțului ei, „dar nu ca o speranţă, ci mai curând ca o sinistră prevestire a unei iminente tragedii şi a unei suferinţe pe care el n-ar fi capabil să le îndure”.
Timpul se scursese fără să-i aducă înapoi memoria alungată brutal, până-ntr-o zi, Doamne, ce miracol ! Zăcea încă pe patul de spital și, deodată, se trezi „cum se juca de una singură de-a baba-oarba: sta cu faţa la perete până când ea însăşi reușea să se ascundă de sine. Și reușea. Nu-şi amintea dacă pornise sau nu în căutarea ei să se găsească. La lumina lividă începu să-şi descrie realitatea pentru a o înțelege şi a o memora: «Pe...re...tele din fa...ţă, o pân...ză, pânză... ânză... ză...». O ușă trântită îl făcu să tremure. «Încă...pere... cu...lo...ri... tul...buri... Se lea...gă... leagă...nă...» Zbârnâitul telefonului o făcu să tresară: parcă o bormaşină îi sfredelea creierul. Lucruri și trăiri o invadau amestecate şi rațiunea ei nu li se opunea, dimpotrivă. Un zid al conștiinței se prăbuşise, judecata nu i le mai tria, iar ele îi curgeau așa cum veneau, prin toată ființa. Ea numai cât le înregistra - pe unele, nu pe toate - și ele se risipeau trecându-i prin minte ca prin ciur. Într-un târziu avu senzaţia că cineva o ia şi o mută la loc în sine.
«Lustra: două globuri albe, mate, petrecute peste mijloc cu inele nichelate - ochi de bou scoşi din orbite. Şi plafonul, atât de înalt !» Deodată i se trezi vigilenţa şi capul i se limpezi pe măsură ce urmărea atentă ce se întâmpla cu ea printre lucruri: «Pe spătarul scaunului, garoul - un obiect flasc şi inofensiv. Numai zvâcnetul sângelui meu viu şi alert dă sens puterii lui constrângătoare. E posibil să fi aţipit între timp, altfel de unde, în jurul meu, atâtea pete albe? Sora îmi leagă fără grabă garoul, aplecată asupră-mi, absentă afectiv, prezentă exclusiv prin dexteritatea-i manuală. De fapt, prin automatism. Îmi potriveşte braţul pe spătarul scaunului, mă masează uşor, răsuceşte încă o dată capetele libere ale tubului de cauciuc, vârându-le pe sub nodul pe care abia l-a făcut. Pielea mi se încrețeşte în mici pliseuri-acordeon, femeia mă masează din nou şi mă palpează cu răbdare de câteva ori la rând cu buricul degetului arătător de-a lungul unei vene și a alteia. A ales-o, în fine, pe cea mai bună. O ascult, fac ce-mi spune: strâng pumnul cât pot, în timp ce ea înfige acul. Spasmele venei se întețesc sub presiunea maţului roșiatic - impulsuri iuți, dezordonate, dar puternice îşi caută ritmul înnebunite. E ca şi cum în bezna din lăuntrul ei, invizibile animale s-ar sfâșia între ele cu ferocitate, făcându-și loc să se agaţe cu ghearele de pereţi. Sora îmi spune acum că pot să deschid pumnul, ea însăşi slăbeşte garoul. Scăpat din strânsoare, sângele meu irumpe victorios în seringă prin ac, umple eprubeta, dar împroaşcă şi pe de lături: un strop rubiniu se sparge fix pe bombeul pantofului. Nu înțeleg de unde a apărut, simt că mă ia somnul. Mamei i-au plăcut întotdeauna pantofii din nabuc, îşi scutură enervată piciorul, dar nu, stropul ce să se rostogolească?, l-a supt cu sete albeaţa poroasă. „Nu-l lăsa şi tu să se zvârcolească în halul ăsta”, strigă Mami cu milă - sau cu silă? -, „ce să-i fac eu, doamnă, e cocoş, ce vreţi? Are viață în el”, răspunde Genoveva exaltată, privind cu nesaţ gâtul păsării învârtoşându-se din pene - un ciot cald, aburind, sângerând. În ciotul ăsta ba se sprijină, ba se opinteşte, ghearele scurmă nisipul, aripile se zbat, dar nu să zboare: să țipe. Țipătul? Unde-i ţipătul? S-a pierdut odată capul pe sub buza vailingului. Genoveva își lasă mâna dreaptă jos pe lângă trup, moale, aproape să scape cuțitul. „Gata”, zice. Zvârcolirile cocoşului sunt tot mai slabe, se chircește o dată şi încă o dată, cât îl mai bântuie viața. „Gata”, iar Genoveva. Se apleacă, îi culege capul din țărână între degete, îi face vânt în vailing: două zgomote se aud distinct în peretele de metal: capul şi ciocul. Apoi saltă cocoşul de picioare, ghearele lui rășchirate compun în dosul încheieturii mâinii ei un buchet de imortele, aripile se desfac până jos - două evantaie țepene măturând țărâna. Femeia îl cântărește, balansându-l sus-jos, sus-jos, voind parcă să-l scurgă și de ultima picătură de viaţă. Pe urmă îi strânge aripile, cu un soi de mulțumire de sine. Îi înduplecă gâtul, atât cât i se lasă înduplecat, și-l trânteşte în vailing. Tati, care-i oltean, ar fi trebuit să îndeplinească el acest ritual - pentru că la olteni aşa e obiceiul, bărbaţii taie păsările, nu femeile, dar el zice că e milos şi nu poate. În fundul curţii - tufa de gardenie, ca o jerbă gătită cu frunze lucioase şi flori albe în formă de stea, se arată pentru prima dată mortuară: boarea ei se insinuează, răzbate, resoarbe aburii sângelui. Pe Genoveva o pufneşte râsul. Şi râde cu lacrimi. „Ia uitaţi-vă, doamnă, mortul ăsta al nostru bate din pinteni!” Ei doar rareori i se întâmplă să râdă. „Galionul”, îi zice Tati, dar bine îi zice!, e multă de şi plină de şunci, când merge parcă leagănă din şolduri mai multe punți tremurătoare deodată. Și e mereu pusă pe harţă, nici măcar Mami nu izbutește să-i ţină piept. „Genovevaaa!!!, pe unde-o fi umblând femeia asta!, hai, dragă, odată, haide, hai!” Câţiva paşi grei târșâiţi ca pe nisip, vociferările mamei amplificate de-a lungul aceloraşi coridoare sunt din alt film; ca şi explozia: o fi sărit în aer gardenia, aruncând până în nori artificii şi petarde de flori orbitoare. Cineva îmi toarnă cu pâlnia apă-n urechi, jetul impetuos îmi forează rădăcinile ochilor. Văd ştraifuri de lumină adevărată. „Valentina, draga mea...” Degetele tale mă apasă grele pe pleoape, pe tâmple, îmi desenează o mângâiere autoritară până sub bărbie. Acest soi de mângâiere nu-mi place, Tati mi-a spus întotdeauna să am mândria mea. Mă retrag în mine, vreau să fiu singură. Simt cum mă trage-napoi un val de parfum: îmi amintesc că trebuie să mă spăl şi intru în panică. Un dezgust visceral mă cuprinde, mi-e deopotrivă scârbă şi ciudă. Mă îndrept spre chiuvetă să mă spăl pe dinţi şi te-aud din depărtare vorbind cu o pată albă, o namilă. „Sperietura a fost mai mare ca fractura, totuşi piciorul s-ar putea să-i rămână mai scurt.” Revin indignată: „Ce tot întrebi de ce nu-mi amintesc? Ce să-mi amintesc? N-am ce să-mi amintesc. Toate cuvintele au fost călcate de camion. Colţul străzii a sărit de la locul lui ca din arc. Acum o ţepuşă uriașă pe care se învârtesc în neştire roțile unei biciclete descărnate de spiţe și cauciucuri. Ceea ce a fost odată plasa multicoloră a roții din spate flutură la poarta noastră ca un steag funerar”. Mami poartă la gât un șirag de mărgele de lemn, galbene cu floricele roşii, pe care nu i le-am văzut niciodată. Şi le-a cumpărat de la o tonetă de pe bulevardul General Gheorghe Magheru. E plecată cu Tati la Bucureşti la Festivalul Mondial al Tineretului și Studenților. Acum dansează Periniţa cu un nigerian cu păr creţ și buze groase. De ce s-au dus ei acolo? „Pentru pace şi prietenie !”, îmi strigă de la Sânnicolaul Mic un crainic din difuzorul pe care Mama Mare l-a cocoţat să latre cât vrea pe peretele din spatele uşii, în bucătăria de vară. „S-au întors cu o plasă de nailon verde cu noduri. Goală. Valentina...” „Iar mă baţi la cap? Ce vrei? Ori crezi că am uitat cum mă cheamă? N-ai auzit că i-am spus cine sunt şi tovarăşului milițian venit la faţa locului? De ce se încăpățânează să mă numească victimă, când eu sunt martoră?... Mai vin unii și-mi zic că e musai să-mi scoată gărgăunii din cap. Ca şi cum declaraţia pe proprie răspundere s-ar cere operată.” Un curent de aer rece cernut prin sita moale a perdelei de tifon mişcă puţin manșetele unui pantalon bărbătesc cu dungă. Sunt răsfrânte peste o pereche de pantofi dubioşi. Nu-mi pot ridica privirea mai sus să văd cine stă de planton la picioarele patului. Dar puţin îmi pasă! Ştiu perfect ce-i cu mine. „Plecaţi dracului de-aici !”, urlu la notarul comunei, la agentul de la taxe şi impozite şi la executorul judecătoresc. Au terminat de scris procesul-verbal pe spatele genții slinoase de piele, stând în picioare şi se-apucă să sigileze uşile. Le pun bunicilor sechestru pe bunuri fiindcă nu şi-au plătit cota la stat - ştaierul. „Steueurul”, se vâră ca musca-n lapte Baba Deutsch, profesoara mea de germană. „Dar nu pentru că n-ar fi vrut, ci pentru că n-au putut. Au dat tot, au dat şi grâul de sămânță. Ce să vă mai dea? Pielea de pe ei? Afară cu voi, comuniștilor!” „Valentina, vino-ţi în fire, draga mea, te rog, vino-ţi în fire !” „Ia pleacă și tu de-aici! Cum să-mi vin în fire? Vreau să fiu singură. N-auzi? Am ceva de vorbit cu mine. Cine eşti tu? O umbră vicleană, dacă vrei îţi spun eu care-i adevărul”.»”
Ce mai, „o smulsese brutal din acel cuib cald accidentul, aşa cum o experienţă-limită îi smulge pe oameni scoțându-i în afara lumii despuiați de tot ceea ce fuseseră înainte. Trăise silit un soi de falsă independenţă care, după ce o pustiise de minte, îi pusese stăpânire pe simțuri. Iar ele - mintea şi simţurile - o trădaseră. O lăsaseră neajutorată și singură. Ea însăşi ar fi vrut să poată dezerta din sine, să-și caute fosta ființă, dar ceva o adusese mereu înapoi umilind-o. «Cei ce pretind că suferința înnobilează nu știu ce vorbesc!» își spunea cu amărăciune. Bâjbâise un timp înainte de a avea puterea să se regăsească. Cu cât se mișcase mai puţin în afară, cu atât mai mult se cutreierase lăuntric cu gândul și, cu cât voia să şi-l pătrundă, cu atât lăuntrul i se refuza rătăcind-o: o dată fiindcă era necuprins și-apoi fiindcă era îngrozitor de versatil”. Obosise retrăindu-și drama. A tăcut respirând precipitat. Și-a recăpătat energia și s-a tânguit: „Of, că și uitarea asta e un fel de surzenie a creierului”... Fuseseră și „momente în care gândurile sale se întretăiau cu unele cuvinte accentuate de vorbitor, de parcă acesta însuși ar fi mânuit sonorul, dându-l la maximum când dorea să fie mai persuasiv. ...conștiința... vid... umană... suferință... vulnerabil... fiinţa... mintal... a trăi... sufletul... voinţa... optimism... sensul... creatoare... După care se adâncea din nou în neliniştea lui”.
M-am clătinat înlăuntru-mi, mai ales că-mi mărturisise cu ochii înlăcrimați că „o pătrunsese până în măduva oaselor frigul vieții în ajunul morții”. Ne-am luat rămas-bun, nu înainte de a schimba numerele de telefon. Aveam senzația că o știu de-o veșnicie, dar vorba ei, „nu cunoști omul pân' n-ai mâncat cu el, la aceeași masă, un kil de sare”... Ceva m-a reținut s-o sun, la fel și ea, iar să ne întâlnim, nici pomeneală. Căci am uitat să vă zic că Valentina (da, așa se numește femeia aceea) locuia la Arad... Aproape că o uitasem când mi-a telefonat. „Sunt iarăși în București, vreau să vă văd, am un cadou pentru dumneavoastră !” mi-a spus. Ne-am văzut a doua azi, la o terasă, și niciunul dintre noi n-a simțit că se scurseseră două decenii de la întrevedere. Am tăifăsuit ce-am tăifăsuit, iar la sfârșit mi-a întins un pachet. L-am desfăcut imediat. O tipăritură! Cu copertă azurie și cu patru siluete de bărbați gravitând în jurul unei femei îmbrăcată ca odinioară. Valentina, scria cu litere albe titlul. Iar mai sus, numele autoarei, Angela Martin. Într-adevăr, o surpriză uriașă, un debut în proză al cunoscutei eseiste și traducătoare. Astfel ne-am despărțit, mulțumindu-i pentru dar și promițându-i că voi citi cartea.
Ajuns acasă, am răsfoit-o și mi-am aruncat ochii pe capitolul dintâi. M-a captivat, dar n-am continuat. Știam că-mi trebuie câteva zile, fiindcă aveam de parcurs aproape șase sute de pagini. Am așezat-o pe noptieră și am lăsat clipa de inspirație să decidă. Care n-a întârziat prea mult. Era duminică, îmi isprăvisem canoanele domestice, și la prânz m-am refugiat în lectură. A doua zi, seara, o închideam murmurând ca un copil încântat că Moș Crăciun îi adusese ceea ce nădăjduise: „Minunată ! Mi-nu-na-tă!”. O mângâiere a sufletului și a minții cu degetele de catifea ale cuvintelor, ale frazelor frumos curgătoare din izvorul divin al inspirației ! Un tablou de familie în care am intrat cu voluptuoasă afecțiune, bucurându-mă și întristându-mă deopotrivă, trăind adică prin fiecare rudă abia căpătată printr-un mic miracol literar! Rude cărora le lipsesc însă abisurile ori înălțările de exaltare mistică, stările acelea de nebunie, defel specifice bănățenilor, existențe egale cu ele înșile, captive tiparelor psiho-comportamentale ale molcomei zone. Altminteri, mă simțeam ca și cum fusesem „spălat în băile sufletului”, exact ca după o nuntă, căci, o nuntă e citirea unei cărți destinată să-ți fie mireasă o vreme! „Dar odată încheiată nunta, parcă se stinseseră brusc luminile, cortina căzuse înăbuşind entuziasmele şi agitația, o mână nevăzută strânsese costumele și recuzita din scenă, timpul luase un curs monoton, acelaşi pe care urma să-l cunoască tot restul vieţii.” Vraja a dăinuit însă, nu s-a risipit brusc, conștient că „mai toți oamenii sunt așa – au, vrând-nevrând, o vibraţie specială în fața frumuseţii de orice fel, simt, în afara vreunui temei rațional, că le este destinată şi, cuprinşi de recunoştinţă față de generosul ei creator, îşi imaginează că se află cu el într-o relaţie foarte personală. Asemănătoare celei pe care și un roman pasionant le-o înlesnește cu autorul lui”. Și da, „tocmai fascinația este cea care înfrumusețează, iluminează instantaneu chipurile oamenilor, cel puțin prin sinceritatea pe care sufletul le-o urcă în priviri”. Într-adevăr, „pentru că a te lăsa fascinat înseamnă a lăsa garda jos, cu alte cuvinte, a uita de tine. A te lăsa fascinat e cam totuna cu a te îndrăgosti: de un om, de un peisaj, de un portret, de orice... În tot cazul, când te îndrăgosteşti de cineva, te deschizi, eşti gata să i te dai cu totul. Iar când te dezîndrăgosteşti, eşti gata să-i iei înapoi tot cei-ai dat şi încă ceva pe deasupra”...
De câtă voință e nevoie să depășești un astfel de cataclism individual ca al Valentinei? mă întreb năuc. „Ei, dar una este voia Domnului, alta voinţa noastră, a oamenilor. Pe care o avem ca să ne putem depăşi slăbiciunile. Ce trebuie să facem pentru asta? Întâi de toate, să avem încredere în noi, să ne exercităm puterea asupra noastră înșine prin propria voinţă. Să ne exersăm, adică, stăpânirea de sine, iar prin ea să ne întărim caracterul. Căci omul stăpân pe sine îi este şi Domnului pe plac. Dar pentru asta ce trebuie să faci? Să te gândeşti la faptele tale, să lucrezi cu mintea asupra ta, ca să înţelegi și să hotărăşti ce e bine şi ce e rău pentru tine. Oare e bine să te ştii slab? E bine să accepți că rămâi slab şi neputincios? E bine ca din cauza unei întâmplări nefericite să trăieşti cu frica-n sân şi să nu te mai sui toată viața pe bicicletă? Vine cineva să te vindece de frica asta? Nu! Tu singur trebuie să te scapi de ea!” Bașca, să-ți și mărturisești tot acest zbucium, să-l așezi pe hârtie și să-l împărtășești celorlalți... Găsesc o explicație, Valentina „era, oricum, la vârsta la care n-avea nimic de pierdut sau de câștigat. Prin urmare, nici de disputat. Aşa că prefera să fie generoasă. Era şi un mod de a se pune la adăpost în faţa singurătăţii”.
În definitiv, „ce să faci cu atâtea amintiri poluate de gânduri, se întreba. «Nu le poţi descărca niciunde, sunt deşeuri toxice. Le târăști după tine fără contenire. Faci călătorii. Ce sunt călătoriile? O şerpuire a sinelui. Și sinele? Un hamal cocoşat de bagaje sufleteşti în căutarea unui loc uitat în care să le lase. Cele mai împovărătoare sunt pline de singurătăţi. Singurătate peste singurătate, deşertate din cârca sinelui ar ridica munţi de bolovani.» Cu toate că strivită de greutăţi, inima îi pulsa din nou, asemenea unui creier vătămat de leziuni deschise, ale cărui funcţii afectate se acomodau în alte regiuni. Între ele, prinse la mijloc, amintiri ceţoase activate aleatoriu şi intermitent, cutremurate de presimţirea că aceasta era ultima călătorie”.
O destăinuire se cuvine la capătul călătoriei prin viața Valentinei: n-aș fi bănuit că mai sunt în stare să citesc un roman clasic, cu influențe flaubertiene! Să-i dezvălui micul meu secret eroinei, să nu i-l dezvălui? Cum o fi mai bine ? Ezit. Deocamdată, sunt nerăbdător să apară continuarea firească a poveștii – Cartea lui Cezar. Apoi, mă voi decide. Oricum, până una, alta, sărut mâna, Angela Martin ! Chiar, de ce ați întârziat atât în lumea literară a prozei?
