MOTTO:
„E teribil să fii bătrân, fără nădejdi
și profund decepționat de ce e în jurul tău.” Alice Voinescu, Jurnal
„Pune mâna pe carte și învață, ca să ajungi domn la oraș, nu țăran, ca noi!” mă povățuia tata mare când crescusem îndestul ca să-i pricep vorbele. Și m-am străduit să-i urmez sfatul, și am ales domnia, și am buchisit literele tipărite pe cât am putut… Mi se părea, cu osebire în studenție, că fără o cultură umanistă sistematică și profundă nu ai ce căuta la Drept și, mai apoi, în magistratură. Fiindcă, mă încăpățânez să cred și azi, cei care își judecă semenii trebuie să fie deasupra lor prin înțelegerea a tot ceea ce este omenesc! Iar asta înseamnă, înainte de orice, să te cunoști pe tine însuți! Cum? Citind întruna și reflectând la condiția umană, altfel nu vei fi decât un biet funcționar în aplicarea Legii. Un fel de robot obligat prin fișa postului să scrie rechizitorii sau hotărâri judecătorești, nimic altceva! Specia de care vă povestesc s-a înmulțit descumpănitor în anii din urmă și a luat în stăpânire Ministerul Justiției și Ministerul Public. Harul e ultimul lucru care li se cere făcătorilor de dreptate de azi, într-un Institut Național al Magistraturii înțepenit în dogme pernicioase. Nu-i mai puțin adevărat că, în zilele noastre, cine are carte nu prea are parte… Așa că, în clipele de lucididate, „constat că cei oportuniști nu doar că reuşesc în viața lor personală, dar - și ăsta e lucrul dureros pentru mine - că ei împing lumea mai departe! De bine, de rău, construiesc lumea cea nouă. Pe când noi, cei cinstiți, consecvenți, veridici, suntem tot mai mult îndepărtaţi de realitate. Credeam că exemplul unei vieți integre este de folos, că are o înrâurire asupra celor mai tineri, că îi va crește. Dar e o naivitate s-o mai cred, de vreme ce marea imensă a oamenilor noi, care n-au habar de existența unor obscuri şi uitaţi bătrâni, această mare mulțime de valuri agitate e mânată de forțe mult mai puternice decât pot izvori dintr-un biet exemplu de viață modestă. Am contat noi, cei consecvenţi, cu dimensiunile sociale pe care le-am cunoscut noi, dar acum sunt malaxate mase imense de oameni care niciodată nu vor fi atinse de exemplul nostru.”[1] Mă uit cu blajină blazare la sutele de volume ce-mi întăresc pereții apartamentului, devenit un fel de fortăreață a inteligenței universale, și-mi dau seama că totul a fost în van…
Ca și iluzia „paradisului capitalist” promis în anii '90, după ce aruncaserăm în aer „iadul comunist”… Câtă naivitate, câte speranțe năruite cu tam-tam asurzitor… Curând, aveam să constat cu durere că plătim costuri imense, înrobitoare pentru așa-zisa libertate… Siguranța zilei de mâine, gratuitatea asigurării sănătății, ca și a învățământului, s-au dus pe apa Sâmbetei, amintiri ireale… Bunul-simț a răposat, în schimb, drogurile fac ravagii, iar prostituția s-a extins ca pecinginea… Banul s-a instaurat ca tiran, crud și atotputernic, și pe altarul lui se sacrifică prietenii, scrupule, rușine… Alergăm, depersonalizați și înfrânți, ca să ne plătim facturile bicisnice… Homo homini lupus!
Nu mi-am închipuit vreodată că libertatea va prăsi indivizi într-atât de urâți și grobieni, de strâmbi și violenți, de nătângi și ușor manipulabili, adică niște maimuțe cu smartphone! Miliarde, nu sute! La atât se reduce lumea al cărei fiu vitreg mă simt de la o vreme încoace. Uneori, „am impresia că tot ce spera generația mea era atât de ieftin! Glorie, bogăție, situație - toate acestea nu sunt țeluri care merită strădania. Dragostea? Poate singura iluzie ce merită efort - dacă, fireşte, crezi încă, cum credeam noi ! Am impresia că cei tineri nu mai fac din ea decât un fel distracţie ca oricare alta.”[2] Distracția, crăpelnița, distracția, crăpelnița, distracția și iarăși crăpelnița, nimic altceva!
Îmi este dor de viața de dinainte de 1989, cu geometria ei simplă și sănătoasă, dar, mai ales, inocentă! La capătul celor trei decenii și jumătate de post-comunism insalubru, epoca de atunci mi se pare un rai pământean, unul pierdut pe veci... Arar, în clipele de furie, mă mustru aspru și mă iau singur la rost. Păi, „în loc să fi conlucrat pe față cu actualitatea, care va duce la ceva - nu ce am gândit noi, dar la ceva real, ne-am așezat prin colţuri spunând nu, și acum robotim ca șobolanii. Ar trebui să am curajul să sparg cu piciorul un trecut de om delicat și cinstit, să intru în arenă pe față, cu cinism şi, făcând un mare compromis, să intru iar în curentul mare al vieţii.”[3] Numai că-i tardiv, timpul nu mai are răbdare cu mine, cu generația mea... Multele repere ce mi-au călăuzit existența au căzut pe rând, s-a ales praful de ele! Unul n-a rămas întreg! Ah, este cumplit să viețuiești în lipsa lor, n-ai niciun azimut, o gâză prinsă în plasa țesută de alții! Ehe, și câte iluzii mi-am construit la tinerețe.... Inclusiv cea legată de România, al cărei viitor îl întrezăream printre fagurii plini cu miere, imaginându-mi-o bogată, demnă și suverană, independentă! La naiba, are dreptate Alice Voinescu: „Mă simt înjosită să trăiesc, să fac parte dintr-un neam obidit. O fi și din propriile lui greșeli. Se plătesc lichelismul și ușurimea, dar tot lichelele și ușuraticii care nu se jertfesc, ci jertfesc pe alţii, sunt mai tari. Poate nu o fi nici atât, poate că nu se simt nici ei fericiţi, dar grozăvia este că nu virtutea biruie, ci prudența și egoismul. Cu atât mai rău! Altădată, făceam prostia să cer socoteală lui Dumnezeu, eram ridicolă! Nu El e vinovat, ci noi, oamenii! Legea firii e adaptarea, adică compromisul. Cine îndrăznește să se opună, încercând să se ridice în alt registru, să plătească!”[4]
Unde e reperele mele, care le-am avut ?...
