I se citește în ochi dezastrul lăuntric. Îi strâng mâna flască și ne așezăm la masă. Trupul nu i se oprește din tremurat. Abia bâiguie câteva cuvinte. Chiar că este devastat amicul meu. „Mi s-a întâmplat o nenorocire”, reușește să-și ducă la capăt propoziția de întâmpinare. „Să nu exagerăm, totuși!” încerc să-l liniștesc, ca unul care a trăit și a văzut destule. Și își începe confesiunea sângerândă... „Soția mea, o știi, mă înșală! Ceva, ceva semne am avut mai demult, dar n-am vrut să cred. Am refuzat o astfel de posibilitate, numai că bănuiala asta mi s-a înfipt în creier ca un sfredel și totul s-a transformat într-un coșmar, nu exagerez cu nimic! Eram ca un animal la pândă, doar, doar o prind în flagrant de infidelitate. Când mi s-a arătat ocazia potrivită, i-am umblat în telefonul mobil și m-am îngrozit! Femeia cu care sunt căsătorit de cincisprezece ani stătea semidezbrăcată în brațele șefului ei! Am înnebunit, îmi venea să mă spânzur...” Deja nu mai sunt în stare să-l ascult, mintea mi-a fugit departe, la Povestea poveștilor, cu al ei tâlc profund. Fiindcă acolo aflăm de la Ion Creangă ce pățesc cei care își bagă nasul unde nu le fierbe oala. Vasăzică, „era pe la amează, în mijlocul verii, şi da inima din popă de caldură. Când, pe la mijlocul drumului, trecând prin marginea unei păduri, sta la umbra unui copac pletos să se răcorească oleacă. Şi cum sta de se răcorea, îi dă dracul în gând să umble în cutie şi să vadă ce-i acolo? Suceşte el cutia, o învârteşte şi nu ştiu cum face c-o deschide. Şi când se uită înăuntru, ce să vadă? Vede coşcogemite mascara, învelită în bumbac stropit cu aromate... Atunci popa cuprins de mierare, începe a şuera. Şi cum se mira el şuerând, pula face zmârc! în curul popei... Popa atunci începe a răcni şi zice: Doamne, izbăveşte-mă de vrăjmaş! Nu lăsa pre robul tău de batjocora diavolului! Că ţie unuia am slujit şi afară de tine pre altul nu ştiu. Dar toate erau în zadar. În sfârşit, dacă vede popa şi vede ca nu mai este scăpare, scoate bârneţul de la izmene şi cu un capăt îl leagă de copac, iar cu celalalt capăt de bârneţ, leagă pula cum poate, şi unde nu începe popa a se smuci şi a cotigi în toate părţile, cum se smucesc boii la tânjală, când trag ceva din greu, dar nu era chip… Se roagă el popa, răcneşte el popa, cârneşte el, popa, dar nu-i nădejde de scăpare, c-o dat peste pulă mare.
În sfârşit oleacă de nu era să iasă sufletul din popa; când noroc de la Dumnezeu, iaca o vacă, pe care o pălise strechea, cât pe ce ere să deie peste dânsul să-l zdrobească. Atunci popa, de spaimă, începe a striga desnădăjduit: ho! ho! haram, mânca-te-ar lupchii să te mănânce! Vaca dă în lături şi atunci numai iaca şi pula iese din curul popei!... Şi când se vede popa scăpat, o şi croieşte la fugă prin pădure ca un nebun, lasând şi cal şi cutie şi pulă și bârneţ şi preuteasă şi cucoană şi tot, şi se va mai duce în toată lumea. Şi dus a rămas şi până în ziulica de astăzi.”[1]
Așa că, aviz firilor prea curioase: nu-l lăsați pe împielițat să vă biruie rațiunea și inima! Sigur, nu i-am zis amicului meu ce-a pățit sfinția sa din snoava humuleșteanului, neinspirată să caute în poșeta boieroaicei, sunt sigur că nu l-ar fi interesat tărășeniile altora. Ehe, câteodată nu strică să mai citim poveștile de odinioară, au atâta miez încât ne-ar feri de o sumedenie de rele.
[1] Ion Creangă, Povestea poveștilor.
