Între starea de urgență și starea de alertă o zbughesc la Islaz, în căutarea stării de grație. În definitiv, „acolo e țara copilăriei mele. Acolo am văzut prima pasăre moartă, prima șopârlă moartă, primul om mort. Am văzut primul pom verde, primul fir de iarbă, primul câine.”[1] Și nu numai atât... Cam tot ce înseamnă viață acolo s-a nimerit să văd, să gust, să aud... Am învățat, mai întâi, că ziua e făcută din lumină, când orbitoare, când năclăită, când sângerândă, iar noaptea, din întuneric - dens, astupător, apăsător ori gâdilicios, răsfirat și ușor; că soarele nu-i totuna cu luna, deși străjeri cerești amândoi... Sau e unul și-același, cum mi se năzărise odată, demult. Păi, nu sunt aidoma la chipul rotund și lucitor? Ba da, așa că, o vreme, nu-i mai strigam pe numele lor din „biroul populației” astronomice, ci simplu: „Ochiul Domnului”. Economiseam cuvinte, mă zgârceam la vorbe. Nu și la visuri, la senzații și emoții, care creșteau cu nemiluita. Încolțeau din te miri ce și se dospeau ca nebunele înlăuntrul meu, aproape să mă sufoce. Le udam în exces cu mirări și uimiri, cu jarul curiozității neostoite. Era îndeajuns să adie mai altfel vântul, sau să foșnească o frunză julită de alean, ori să latre trist dulăii din mahala, oho, dar câte se petreceau atunci! Culmea, toate mi se întâmplau pentru prima dată și de aici năvala de simțăminte înnăbușitoare. Descopeream lumea din jur deslușindu-mi ascunzișurile sufletului virgin, neumblat și inocent.
Năpădit de dorurile mereu împrimăvărate, mă întorc pe ulița dintâi, trec tulburat prin dreptul casei pe gardul căreia fâlfâie beteagă o bucată de pânză neagră, decolorată de ploile bicisnice, și cobor în vale. Pâlcul de salcâmi și-a scuturat de curând floarea, petale veștede și albe smălțuiesc iarba de-un verde țipător și unduitor. Paul Cone șade sprijinit în cârje și adulmecă zarea, din ce în ce mai strâmtă. Simte cum i se strânge orizontul, parcă i s-a încețoșat și privirea. Îi dau binețe și-l întreb câți ani are. „Împlinesc 82 în august, îmi răspunde cu un zâmbet resemnat și jucăuș deopotrivă. Da' habar n-am ce va fi după aia, stai nițel, să-ți povestesc ceva, ca să înțelegi. Aveam nouă ani, abia deprinsesem cititul, și, de bâlci, m-a luat mama cu ea. Uite, pe cărarea asta care cotește la pod, peste Olt, am plecat pe jos, șopa-șopa. Puhoi de oameni se scurgea înspre oraș, unii, mai avuți, cu carele...
Am ajuns și tușă-ta Ioana, că ai apucat-o ditamai, m-a dus direct la papagalul care trăgea bilete dintr-o cutie colorată de lemn. Deh, să ne aflăm viitorul, cică. Pasărea a agățat cu ciocul o hârtiuță împăturită cu migală, am desfăcut-o și ce crezi că am găsit ? Mi se prezicea că voi trăi 82 de ani, d-aia sunt nițel îngrijorat.” „Lasă, bre, nea Paule, că o să fie în regulă, la vară mergem împreună la bâlci și mai târguim o «planetă», cu centenarul !” încerc să glumesc. „Fără mama nu mă mai urnesc din loc, oricum m-au lăsat picioarele, pășesc greu, mă chinuie anchinăsitelea astea de oase. Iar d-aci încolo la ce să mă aștept?” mă refuză chisnovat, cu nedezmințita-i agerime a minții, octogenarul islăzean. Tatăl lui a pierit în războiul ăl mare, prin Uniunea Sovietică. „ La Cotu' Donului, mă corectează iute fiul eroului. Mi-a zis târziu un vecin, alde Voinea, că s-a rupt frontu' și șeful plutonului l-a atenționat: «Petre, dacă fugi, te împușc, eu cunosc rusește și mă descurc, să nu fugi cu trădătorii!» Altceva n-am mai primit de la el, o veste măcar, nimic. L-o fi ciuruit rumânu' ori vreun calmuc, o fi căzut în mâinile ălora, dracu' știe ! Tata-mare i-a spus noră-sii, adică mamei, că omu' ei nu-i mort, că se va înapoia acasă. Înțelept moșu' nostru, îi era frică să nu cumva să ne părăsească mama și să se mărite în altă parte. Așa, a amăgit-o că nu-i văduvă și a ținut-o lângă noi, eu și alți trei frați. Iar ea, tânără și neîmpăcată cu soarta haină, alerga oriunde se zvonea că tata trăiește, prizonier sau însurat prin nemărginita stepă de la Răsărit. Săraca, s-a stins cu credința că va veni clipa când cel rămas la muscali va apărea în poartă...”
Bărbatul din fața mea își isprăvește aducerile aminte și bărbia începe să-i tremure înduioșător. O mierlă s-a pornit să cânte languros de pe o ramură umbroasă, chemând asfințitul. Un cuc își umflă gușa, însă tace brusc, speriat probabil de scâncetul lugubru al unei cucuvele.
Se lasă seara sub sat, parfumul sălcioarei tocmai înflorite plutește îmbătător. Din depărtare răzbate și mireasma oriental-misterioasă a iasomiei și a „mâinii Maicii Domnului”, semn că paradisul s-a mutat la capătul uliței mele dintâi. Da, „de obârșia și de copilăria proprie nu te poți descotorosi cu una, cu două”[2], mă tângui vesperal. De fapt, nu te lepezi niciodată...
